Jorge Luis Borges, Aleph, Editura Polirom, ediția a II-a, Colecția Top 10+ (nr. 2), Iași, 2011, 180 pag., traduceri și note de Cristina Hăulică și Andrei Ionescu. Ediție îngrijită de Andrei Ionescu (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Jorge Luis Borges, El Aleph, Edit. Losada, Buenos Aires, 1949. La ediția din 1952 s-au mai adăugat patru povestiri, care apar în toate edițiile ulterioare, inclusiv în cele din limba română. Povestirile au fost de obicei publicate inițial în reviste literare din Argentina, între 1945 și 1952.
Povestirile incluse în ediția amintită în limba română (ca și în majoritatea celor apărute pe plan internațional) sunt următoarele:
01. Nemuritorul
02. Mortul
03. Teologii
04. Povestea războinicului și a captivei
05. Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz (1829-1874)
06. Emma Zunz
07. Casa lui Asterión
08. Cealaltă moarte
09. Deutsches Requiem
10. Căutările lui Averroes
11. Zahirul
12. Scriptura zeului
13. Abenjacán el Bojarí, ucis în labirintul său
14. Cei doi regi și cele două labirinturi
15. Așteptarea
16. Omul din prag
17. Aleph
La final există și un ”Epilog”.
Goodreads: 4,39/5; Amazon: 4,3/5; Barnes&Noble: 4,7/5.
În urmă cu 20 de ani, eram în Spania și am primit un cadou de la colegii mei de apartament, Ernesto și José Luis, cartea Narraciones de Jorge Luis Borges. Am citit atunci câteva dintre povestiri dar nu am rămas cu mare lucru. Nici nivelul meu de spaniolă nu era atât de bun încât să-mi permită facilitarea lecturii. Totuși, cartea mi-a deschis apetitul pentru literatura latino-americană de limbă spaniolă: cam din acea perioadă am început să citesc romanele lui Gabriel García Márquez, care rămâne unul dintre scriitorii mei preferați.
M-am reîntors așadar la Borges după o lungă pauză, care mi-a permis totuși să evaluez cu mai multă rigoare (neprofesională) influența sa asupra romanului modern, îndeosebi a celui latino-american.
Cele 17 povestiri din volumul Aleph marchează apogeul carierei literare a lui Borges, care s-a produs în anii 1940 și 1950, după ce, în 1938, a avut parte de un accident grav (despre care unii afirmă că i-ar fi stimulat creativitatea), și înainte de a deveni faimos. Din motive obscure, mai degrabă politice, n-a primit Premiul Nobel pentru Literatură, așa cum probabil ar fi meritat.
Povestirile sunt greu de citit și, pentru ”neinițiați”, destul de dificil de descifrat. De altfel, ele se caracterizează prin prezența mai multor niveluri de înțelegere, de la cel mai superficial la cel mai profund; pe măsură ce le recitești, noi sensuri pot apare în mintea cititorului. Nu pretind, bineînțeles, că le-aș fi putut descifra în profunzime - în fond, nivelul de înțelegere depinde în primul rând de cultura literară și filosofică a fiecărui cititor în parte, iar universul borgesian este unul atât de vast, încât chiar și un cititor cu o cultură enciclopedică ar avea probleme. Așadar, acesta nu este genul de carte ”ușoară” pe care să o citești între două stații cu mijloacele de transport în comun. Altfel, povestirile sunt destul de scurte. Povestirile nu sunt însă interesante doar prin ceea ce este scris în ele, ci mai ales prin ceea ce nu este scris: autorul îi lasă cititorului munca cea mai grea, de interpretare. Iar interpretările sunt multiple!
Este greu de făcut o selecție între povestiri. Este de asemenea imposibil să le comentezi pe toate deodată, deoarece fiecare, în sine, este unică și are aportul său la întreg. Se pot găsi însă cu ușurință câteva teme recurente. Una dintre ele este tema labirintului, care apare aproape obsesiv (Nemuritorul, Casa lui Asterión, Abenjacán el Bojarí, ucis în labirintul său, Cei doi regi și cele două labirinturi, și, în măsura în care și curțile caselor pot fi labirintice, Omul din prag). Poate și mai frecventă este tema dublurilor, inclusiv în alegerea titlurilor: după Nemuritorul urmează Mortul iar Aleph și Zahirul sunt un fel de alfa și omega, începutul și sfârșitul (deși în cazul acestor povestiri, ordinea este alta iar Aleph chiar ultima). Dublurile sunt însă și identitare, precum în cazul celor doi teologi, Ioan din Pannonia și Aurelian (Teologii), uneori de sens opus, precum în cazul războinicului Droctulft și a captivei (Povestea războinicului și a captivei, dar și în Așteptarea), alteori convergente (Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz), uneori vizează aceeași persoană, care este curajoasă/lașă în funcție de universul sau timpul în care ne aflăm (Cealaltă moarte).
O povestire care iese un pic în evidență, ca fiind în mod clar diferită de celelalte, este Emma Zunz, despre care autorul recunoaște că i-a fost sugerată de prietena lui din acea perioadă, Cecilia Ingenieros. Deși scrisă în stil kafkian, ca urmare a intrigii detectivistice este aparent mai ușor de citit decât celelalte. Este și una din rarele excepții când Borges include actul sexual într-una din operele sale literare.
Povestirile cele mai interesante sunt însă Zahirul și Aleph. În ambele, personajul principal este chiar Borges, de fiecare dată îndrăgostit de o femeie de neatins și care devine și mai ”ideală”, prin moarte: Teodelina Villar în Zahirul și Beatrice Viterbo în Aleph. În ambele situații, dragostea aceasta imposibilă și depărtarea de viață și de realitate odată cu moartea persoanei iubite crează aparent premisele unor întâmplări ezoterice - Borges primește/găsește un obiect care-i schimbă existența: zahirul, de la care nu-și mai poate întoarce gândurile, și aleph-ul, în care se reflectă întregul univers.
În Epilog, Borges vorbește despre propriile sale povestiri ca fiind ”fantastice”; probabil astăzi ele ar putea fi mai degrabă catalogate drept ”realism magic”. Autorul are un stil ermetic, aproape academic, însoțindu-și afirmațiile de dovezi, de citări, uneori foarte exacte, cu trimiteri precise la autori, ani și publicații, precum în articolele sau cărțile științifice. Mai mult, sunt folosite destule date reale iar unele caractere sunt personaje reale, inclusiv din familia lui Borges (de exemplu, bunica lui, în Povestea războinicului și a captivei) sau Borges însuși. Toate acestea au rostul de a câștiga încrederea cititorului că sunt expuse fapte și evenimente reale, de a conferi o notă suplimentară de realism unor întâmplări incredibile.
Povestirile incluse în ediția amintită în limba română (ca și în majoritatea celor apărute pe plan internațional) sunt următoarele:
01. Nemuritorul
02. Mortul
03. Teologii
04. Povestea războinicului și a captivei
05. Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz (1829-1874)
06. Emma Zunz
07. Casa lui Asterión
08. Cealaltă moarte
09. Deutsches Requiem
10. Căutările lui Averroes
11. Zahirul
12. Scriptura zeului
13. Abenjacán el Bojarí, ucis în labirintul său
14. Cei doi regi și cele două labirinturi
15. Așteptarea
16. Omul din prag
17. Aleph
La final există și un ”Epilog”.
Goodreads: 4,39/5; Amazon: 4,3/5; Barnes&Noble: 4,7/5.
În urmă cu 20 de ani, eram în Spania și am primit un cadou de la colegii mei de apartament, Ernesto și José Luis, cartea Narraciones de Jorge Luis Borges. Am citit atunci câteva dintre povestiri dar nu am rămas cu mare lucru. Nici nivelul meu de spaniolă nu era atât de bun încât să-mi permită facilitarea lecturii. Totuși, cartea mi-a deschis apetitul pentru literatura latino-americană de limbă spaniolă: cam din acea perioadă am început să citesc romanele lui Gabriel García Márquez, care rămâne unul dintre scriitorii mei preferați.
M-am reîntors așadar la Borges după o lungă pauză, care mi-a permis totuși să evaluez cu mai multă rigoare (neprofesională) influența sa asupra romanului modern, îndeosebi a celui latino-american.
Cele 17 povestiri din volumul Aleph marchează apogeul carierei literare a lui Borges, care s-a produs în anii 1940 și 1950, după ce, în 1938, a avut parte de un accident grav (despre care unii afirmă că i-ar fi stimulat creativitatea), și înainte de a deveni faimos. Din motive obscure, mai degrabă politice, n-a primit Premiul Nobel pentru Literatură, așa cum probabil ar fi meritat.
Povestirile sunt greu de citit și, pentru ”neinițiați”, destul de dificil de descifrat. De altfel, ele se caracterizează prin prezența mai multor niveluri de înțelegere, de la cel mai superficial la cel mai profund; pe măsură ce le recitești, noi sensuri pot apare în mintea cititorului. Nu pretind, bineînțeles, că le-aș fi putut descifra în profunzime - în fond, nivelul de înțelegere depinde în primul rând de cultura literară și filosofică a fiecărui cititor în parte, iar universul borgesian este unul atât de vast, încât chiar și un cititor cu o cultură enciclopedică ar avea probleme. Așadar, acesta nu este genul de carte ”ușoară” pe care să o citești între două stații cu mijloacele de transport în comun. Altfel, povestirile sunt destul de scurte. Povestirile nu sunt însă interesante doar prin ceea ce este scris în ele, ci mai ales prin ceea ce nu este scris: autorul îi lasă cititorului munca cea mai grea, de interpretare. Iar interpretările sunt multiple!
Este greu de făcut o selecție între povestiri. Este de asemenea imposibil să le comentezi pe toate deodată, deoarece fiecare, în sine, este unică și are aportul său la întreg. Se pot găsi însă cu ușurință câteva teme recurente. Una dintre ele este tema labirintului, care apare aproape obsesiv (Nemuritorul, Casa lui Asterión, Abenjacán el Bojarí, ucis în labirintul său, Cei doi regi și cele două labirinturi, și, în măsura în care și curțile caselor pot fi labirintice, Omul din prag). Poate și mai frecventă este tema dublurilor, inclusiv în alegerea titlurilor: după Nemuritorul urmează Mortul iar Aleph și Zahirul sunt un fel de alfa și omega, începutul și sfârșitul (deși în cazul acestor povestiri, ordinea este alta iar Aleph chiar ultima). Dublurile sunt însă și identitare, precum în cazul celor doi teologi, Ioan din Pannonia și Aurelian (Teologii), uneori de sens opus, precum în cazul războinicului Droctulft și a captivei (Povestea războinicului și a captivei, dar și în Așteptarea), alteori convergente (Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz), uneori vizează aceeași persoană, care este curajoasă/lașă în funcție de universul sau timpul în care ne aflăm (Cealaltă moarte).
O povestire care iese un pic în evidență, ca fiind în mod clar diferită de celelalte, este Emma Zunz, despre care autorul recunoaște că i-a fost sugerată de prietena lui din acea perioadă, Cecilia Ingenieros. Deși scrisă în stil kafkian, ca urmare a intrigii detectivistice este aparent mai ușor de citit decât celelalte. Este și una din rarele excepții când Borges include actul sexual într-una din operele sale literare.
Povestirile cele mai interesante sunt însă Zahirul și Aleph. În ambele, personajul principal este chiar Borges, de fiecare dată îndrăgostit de o femeie de neatins și care devine și mai ”ideală”, prin moarte: Teodelina Villar în Zahirul și Beatrice Viterbo în Aleph. În ambele situații, dragostea aceasta imposibilă și depărtarea de viață și de realitate odată cu moartea persoanei iubite crează aparent premisele unor întâmplări ezoterice - Borges primește/găsește un obiect care-i schimbă existența: zahirul, de la care nu-și mai poate întoarce gândurile, și aleph-ul, în care se reflectă întregul univers.
În Epilog, Borges vorbește despre propriile sale povestiri ca fiind ”fantastice”; probabil astăzi ele ar putea fi mai degrabă catalogate drept ”realism magic”. Autorul are un stil ermetic, aproape academic, însoțindu-și afirmațiile de dovezi, de citări, uneori foarte exacte, cu trimiteri precise la autori, ani și publicații, precum în articolele sau cărțile științifice. Mai mult, sunt folosite destule date reale iar unele caractere sunt personaje reale, inclusiv din familia lui Borges (de exemplu, bunica lui, în Povestea războinicului și a captivei) sau Borges însuși. Toate acestea au rostul de a câștiga încrederea cititorului că sunt expuse fapte și evenimente reale, de a conferi o notă suplimentară de realism unor întâmplări incredibile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu