Brooks & Dunn - Steers & Stripes (2001)

Brooks & Dunn - Steers & Stripes, Arista Nashville, 2001.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii.

01. Only in America 4:29 (Kix Brooks, Don Cook, Ronnie Rogers)

02. The Last Thing I Do 4:02 (David Lee Murphy, Kim Tribble)

03. The Long Goodbye 3:51 (Paul Brady, Ronan Keating)

04. Go West 3:56 (Kix Brooks, Bob DiPiero)

05. My Heart is Lost to You 2:59 (Brett Beavers, Connie Harrington)

06. Good Girls Go to Heaven 2:50 (Ronnie Dunn, Terry McBride, Shawn Camp)

07. When She's Gone, She's Gone 4:25 (Tom Douglas, Weyland Holyfield)

08. Ain't Nothing 'bout You 3:22 (Tom Shapiro, Rivers Rutherford)

09. Unloved 4:30 (Steve Diamond, Keith Follesé)

10. Deny, Deny, Deny 3:20 (Kix Brooks, Bob DiPiero)

11. Lucky Me, Lonely You 3:24 (Ronnie Dunn, Terry McBride, Shawn Camp)

12. I Fall 3:15 (Kix Brooks, Don Cook)

13. Every River 3:29 (Kim Richey, Angelo Petraglia, Tom Littlefield)

14. See Jane Dance 4:12 (Charlie Crowe)

Toate melodiile sunt interpretate de Kix Brooks (voce, chitară) și Ronnie Dunn (voce, chitară).

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,33/5; Amazon: 4,4/5.

Kix Brooks și Ronnie Dunn au format, vreme de mai bine de două decenii, cel mai de succes duet în muzica country. Sunt foarte puțin cunoscuți în afara Statelor Unite ale Americii, dar foarte faimoși în țara lor, unde s-au clasat constant pe poziții fruntașe în topurile muzicale, și nu doar în cele destinate exclusiv muzicii country!

Din păcate, din 2010 s-au despărțit, după 11 albume de studio realizate împreună. Cel de-al șaptelea, Steers & Stripes, a apărut în anul de tristă amintire 2001, dar cu câteva luni înaintea tragediei din 11 septembrie. Melodia de deschidere a a albumului, Only in America, a anticipat parcă valul de patriotism care a cuprins America după acea dată și a fost folosită de mai toți candidații la alegerile prezidențiale de după, fie ei republicani (George Bush), fie democrați (Barack Obama), dovedind că muzica nu are culoare politică!

Totuși, cea mai reușită melodie de pe album este Ain't Nothin 'bout You, care a rămas săptămâni în șir pe prima poziție în topuri și a fost votată și melodia country nr. 1 a anului 2001. Se evidențiază și la aceasta, și la alte cântece, diversitatea stilurilor utilizate de către cei doi (și, de fapt, de ”armata” de compozitori, muzicieni, producători etc, pe care îi au în spate). Cele mai evidente sunt influențele rock, dar și latino (My Heart is Lost to You). Vocea mai expresivă a lui Ronnie Dunn este folosită pe mai toate baladele, dintre care merită menționate The Long Goodbye, Unloved și, mai ales, I Fall. Este de asemenea o plăcere să asculți Every River, din nefericire plasată prea spre final.

Un album notabil, demn de o audiție la orice moment al zilei sau al nopții, și nu doar în America!

Le gendarme et les gendarmettes / Jandarmul și jandarmerițele (1982)

Regia: Jean Girault și Tony Aboyantz. Producător: Gérard Beytout / SNC.

Scenariul: Jacques Vilfrid, Richard Balducci, Gérard Beytout, Jean Girault.

Cu: Louis de Funès, Michel Galabru, Maurice Risch, Catherine Serre, Nicaise Jean-Louis.

Filmul se adresează teoretic persoanelor de toate vârstele, dar se recomandă vizionarea de către copii doar cu acordul părinților.

IMDb: 6,1/10; AlloCiné: 2,0/5; SensCritique: 4,2/10.

Filmele cu Louis de Funès mi-au marcat copilăria și adolescența într-un sens cât se poate de pozitiv. De câte ori era un film cu Louis de Funès la cinematograf, înainte de 1989, începea goana după bilete. O aglomerație de nedescris, căci marele actor francez a fost foarte iubit de către români. Rolul care l-a ”prins” poate cel mai bine și datorită căruia și-a câștigat, măcar în parte, celebritatea, a fost cel de jandarm, în seria de șase filme care a debutat în 1964 și s-a încheiat în 1982, cu ”Jandarmul și jandarmerițele”. În timpul filmărilor a decedat regizorul tuturor filmelor din seria ”jandarmilor”, Jean Girault, munca sa fiind încheiată de asistentul său, Tony Aboyantz. Apoi, la doar câteva luni după lansarea filmului, a decedat și Louis de Funès, actorul care m-a făcut cel mai mult să râd.

Nu știu dacă filmul a ajuns la noi înainte de Revoluție sau l-am văzut abia după, în orice caz îmi aduc aminte foarte clar de el și în special de jandarmerițe, foarte sexy și ”săritoare în schemă”, ceea ce azi ar fi imediat catalogat drept misoginism. La momentul respectiv, mi s-a părut că includerea tehnicii moderne (un super-calculator, cu puteri nebănuite) și a tinerelor fete, între care și o negresă, Yo Macumba (jucată de Nicaise Jean-Louis), au adus un aer de prospețime și vigoare filmului.
Personajele principale rămân cei doi jandarmi, Ludovic Cruchot (Louis de Funès) și șeful său, Gerber (Michel Galabru), ale căror replici și fapte fac deliciul publicului. Scenele cu ceilalți jandarmi și cu jandarmerițele sunt aproape la fel de siropoase. Dintre scenele care merită o mențiune specială sunt și cele jucate de maica stareță Marie-Ange (France Rumilly), în special cea în care coboară cu mașina pe scurtătură.
Partea ”polițistă” a filmului este oarecum mai puțin reușită. Niște răufăcători (spioni sau ceva în genul acesta) vor să pună mâna pe niște coduri secrete aflate pe brățările jandarmerițelor. În loc să fure brățările, ei răpesc jandarmerițele cu totul, și în plus și pe doamna Gerber (Micheline Bourday). Cruchot se travestește în femeie pentru a-și salva soția, Josepha (Claude Gensac), de la rolul de ”momeală”, și este răpit la rândul său. Jandarmerițele se dovedesc însă a fi foarte bine pregătite în tehnicile de luptă corp la corp (ceea ce nu s-a văzut atunci când au fost răpite) iar când jandarmii ajung pe iahtul Albacora, situația este deja rezolvată.
Poate mai slab decât primele filme din seria ”jandarmilor”, ”Jandarmul și jandarmerițele” merită totuși o mențiune specială, fiind ultimul film al lui Louis de Funès. Succesul său, în special în țările foste comuniste, se datorează și felului în care jandarmeria este satirizată, ceea ce desigur a creat un plus de savoare pentru spectatorii care abia așteptau să-i mai miștocărească cineva, măcar indirect, pe proprii lor milițieni.
Prin tematică, seria ”jandarmilor” a inspirat și alte serii de filme ”comedii polițiste”, între care cea mai apropiată (inclusiv geografic) mi se pare seria Taxi, dar oarecum și Police Academy / Academia de Poliție. Desigur, Louis de Funès este inegalabil și orice asemănare ar putea fi, din start, exclusă.

Ionel şi Mărioara / Jancsi és Juliska (1927)

Regia: Herman Chilevicz. Imagine: Iosif Bertok. Producţie: Filmul Didactic (Arad).
Scenariul: Herman Chilevicz. Scenografie: Lászlo Major. Difuzat de: Casa Şcoalelor (Arad).
Cu: Vetlényi jr., Szivi Mondjalled, Grigore Podilicu, Ethel Lenkey, Eghy Ghyssa.
Filmul s-a pierdut.

Operatorul Iosif Bertok (dreapta), aici alături de regizorul Horia Igiroşanu, cu care a colaborat.

Sursa: www.istoriafilmului.ro

N-am ştiut, până de curând, că oraşul meu natal, Arad, a fost locul unde s-a filmat şi a avut premiera unul dintre primele filme "artistice" româneşti, Ionel şi Mărioara, cunoscut în varianta maghiară ca Jancsi és Juliska, în fapt un scurt metraj pentru copii, realizat după basmul fraţilor Grimm, Hansel şi Gretel. Filmările au avut loc în februarie şi martie 1927 în pădurea Ceala (cele de exterior), respectiv în hotelul Central (cele de interior). Premiera a avut loc duminică, 27 martie 1927, la cinematograful arădean "Apollo" dar a trecut aproape neobservată de ziarele arădene. S-a făcut în schimb publicitate pentru duminica următoare, 3 aprilie 1927, când, de la ora 12, atât cinematograful Apollo, cât şi cinematograful Urania, au difuzat încă odată filmul.

Cotidianul maghiar Aradi Közlöny notează în ediţia de marţi, 29 martie (pagina 8), că pelicula a avut un real succes în rândul copiilor. Ziarele româneşti nu s-au prea înghesuit să prezinte filmul. Cu chiu, cu vai, am găsit această menţiune în ziarul arădean "Cuvântul Ardealului" în ediţia de miercuri, 30 martie 1927 (pagina 3), cu cuvintele din epocă (greşelile nu-mi aparţin):

"În ziua de 27 martie a.c. în cadrul unui matineu în sala archiplină a cinematografului Apollo, s-a rulat primul film didactic, film de propagandă culturală, scrisă pentru film de dl Chilevitcz şi fotografiată de domnul Bertok.

Iniţiativa în domeniul acesta se datoreşte distinsului nostru prof. Dl Victor Babescu, care a lucrat cu mult zel, pentru buna reuşită a primului film didactic, având colaboratori pe dnii: Chilevitcz, Bertok şi dl Maior.

După o muncă intensă, obositoare depusă în acest scop, au reuşit a crea ceva mistic şi duios, ducându-ne în lumea basmelor, a povestirilor fermecătoare. Filmul, deşi se observă în el, fazele primitive ale unui început greoi, totuş rezultatul este mulţumitor. Rolul lui Ionel şi Mărioara interpelată de copilaşul Hetlenyi şi drăgălaşa Mondjalled precum şi rolul tatălui înterpetată de dl Pudilicu a fost satisfăcător. Ceilalţi s-a prezentat foarte primitiv, privind tot timpul spre aparat.

Suntem mulţumiţi de frumoasa activitate depusă pe altarul culturei, realizând filmul didactic.

Ne doare însă faptul că, la acest film, aşa-zis românesc, s-au omis elementele române, în ce priveşte interpretarea. Ori, tinerimea noastră română, n-ar fi fost în stare să corespundă acestei chemări. Noi credem că da. Apoi încă ceva. Nu s-ar fi putut oare, ca tema de „propagandă culturală” să fi fost aleasă din domeniul povestirilor, basmelor şi a legendelor române, atât de duioase şi frumoase. Credem că da. Sperăm, că în viitor, se vor avea în vedere şi aceste lucruri de importanţă capitală, şi viitorul film didactic, va fi întocmai cu cele spuse crezute şi simţite de noi."

(nu se precizează autorul articolului)

Din păcate, nu am reuşit până la această oră să dau de urma filmului, în eventualitatea că ar mai putea fi găsit. Căutările s-au limitat, deocamdată, la Biblioteca Judeţeană Arad, Muzeul Judeţean Arad şi câteva persoane cu preocupări în domeniu. Din păcate, după câte se pare, cei care au participat la realizarea acestui film nu mai sunt printre noi. Dintre numele mai cunoscute, menţionăm faptul că cinematografia i-a aparţinut timişoreanului Iosif Bertok, stabilit după primul război mondial la Arad (unde şi-a construit un laborator cinematografic), şi care are la activ numeroase filme, atât documentare, cât şi artistice. El a filmat şi primul film românesc cu sonor, Bing şi Bang, a cărui premieră a avut loc la Bucureşti, în februarie 1935.

Actorii principali au fost, desigur, cei doi copii, Vetlényi (Ionel/Hansel) şi Szivi Mondjalled (Mărioara/Gretel). Pentru numele primului nu pot băga mâna în foc. Varianta "Micu Vetlenvi", care apare pe diverse site-uri, pare eronată - nu există un asemenea nume, nici românesc, nici maghiar. Nici numele menţionat în Cuvântul Ardealului, "Hetlenyi", nu pare chiar corect. Variantele de lucru ar fi "Hetényi", de altfel un nume celebru în teatrul şi cinematografia maghiară, dar fără prea mari legături cu Aradul, şi "Vetlényi", care mi se pare mai aproape de adevăr. Bineînţeles, este posibil să mă înşel. În ceea ce priveşte numele "Szivi Mondjalled", am fost la fel de reticent dar am constatat, din ziarele arădene ale epocii, că exista o familie Mondjalled la Arad... şi am avut confirmări şi din alte surse, de exemplu un articol al lui Puskel Péter din ziarul Nyugati Jelen, în februarie 2002.

Dintre ceilalţi actori, iese în evidenţă prezenţa viitoarei celebre dansatoare Eghy Ghyssa (născută Egi Gizella), care, la 22 de ani, a fost cu siguranţă fermecătoare în rolul spiriduşului Puck.

 Eghy Ghyssa, desen de epocă

Sursa: Nyugati Jelen

Fără a avea speranţe deosebite în ceea ce priveşte calitatea filmului, bazat totuşi pe o poveste cu valenţe universale, credem totuşi că recuperarea sa din uitare merită încercată.

Osamu Dazai - Dezumanizat / No Longer Human

Osamu Dazai, No Longer Human, New Directions, New York, 1973 (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Osamu Dazai, Ningen Shikkaku, 1948 (publicată în mai multe fascicule în Japonia).

Nu există o traducere în limba română a acestei cărți.

Goodreads: 4,02/5; Amazon: 4,4/5; Barnes&Noble: 3,3/5.

Osamu Dazai (pe numele său real Shuji Tsushima) este unul dintre cei mai cunoscuți romancieri japonezi ai secolului XX. Capodopera sa este Dezumanizat (traducerea aceasta este luată de pe site-ul Editurii Polirom), carte care a apărut în mai multe fascicule în anul 1948; ultimul fascicul a văzut lumina tiparului cu puțin înainte ca autorul să-și ia viața, împreună cu iubita lui, pe 13 iunie 1948. După Wikipedia, cartea s-a vândut până acum în circa 12 milioane de exemplare, ceea ce înseamnă că este undeva în primele 120 de cărți din lume în funcție de volumul vânzărilor.

Aș fi dorit, bineînțeles, să citesc romanul în limba română. Angela Hondru, care a tradus în limba română romanul Amurg al lui Osamu Dazai (Edit. Polirom, 2008), spunea într-un interviu publicat în decembrie 2007 că așteaptă ca Poliromul să primească drepturile de traducere și pentru alte opere ale lui Dazai, scriitorul său favorit. Se pare însă că nu s-a întâmplat acest lucru și astfel am fost nevoit să citesc varianta care îmi era (lingvistic vorbind) cel mai la îndemână, adică cea în limba engleză, în traducerea lui Donald Keene. Fără să știu vreun cuvânt în japoneză, dar citind numeroase texte (inclusiv romane) în engleză, pot să afirm că traducerea este una slabă: topica frazelor e ciudată, unele dintre cuvintele folosite sunt arhaisme, multe exprimări sunt neclare. Mă îndoiesc că textul original în japoneză era așa.

Ar fi fost bine ca asta să fie singura nemulțumire. Romanul în sine este unul sumbru, întunecat, greu de citit, demn de a fi uitat. Recunosc că sunt absolut subiectiv afirmând aceste lucruri și totodată că această carte își merită, pe undeva, notorietatea și că există o anumită categorie de oameni pentru care ea poate fi fascinantă. Romanul poate fi considerat ca fiind oarecum unul autobiografic, personajul principal, Oba Yozo, descriind în trei ”caiete” (jurnale) viața sa tristă din fragedă copilărie până la maturitate. Un personaj ”neutru” intervine și ”scrie” doar prologul și epilogul, oferind și o altă perspectivă întregii povești. Prin temele abordate - alcoolismul, abuzul de droguri, sinuciderea, violul, promiscuitatea, deviațiile de la normalitate, incapacitatea de adaptare - cartea se adresează exclusiv unui public matur și cu capul pe umeri. De altfel, există tot felul de teorii cu privire la boala mintală de care ar fi suferit Osamu Dazai când a scris această carte (și poate și o parte dintre celelalte), care se bazează nu atât pe conținutul romanului, cât mai ales pe gestul definitiv de după publicarea acestuia.

Două aspecte mi s-au părut interesante. În primul rând, eu fiind un necunoscător al culturii japoneze și trăind cu impresia că aceasta este totuși deosebită de a noastră (sau de cea occidentală, în general), am rămas surprins de faptul că, dacă nu ar fi fost mențiunile geografice și numele caracterelor, acțiunea s-ar fi putut petrece la fel de bine oriunde. Din această perspectivă, nu există o ”coloratură japoneză” a romanului.

În al doilea rând, este demn de remarcat felul în care prologul și mai ales epilogul schimbă (chiar radical) imaginea personajului principal. Fiecare dintre noi are o părere foarte bună despre sine însuși, așa este natura umană și așa este firesc. Chiar și când suntem nemulțumiți de noi înșine, căutăm să îmbunătățim ceea ce ni se pare că ne ”lipsește”, nu ne aruncăm de la fereastră. Dar chiar și cei mai exigenți cu ei înșiși au o părere mai bună despre ei decât au ceilalți oameni despre ei. Iarăși este firesc, pe undeva, ca cei din jurul nostru să vadă mai bine decât noi care ne sunt calitățile și care nu... și sigur, mai există și invidie și alte sentimente care intervin și complică această ecuație. Dar, lăsându-i la o parte pe cei care ne iubesc necondiționat, oamenii din jurul nostru, au, ÎN MEDIE, o părere mai proastă despre noi decât părerea fiecăruia despre el însuși. Ei bine, în acest roman, este invers: părerea lui Yozo despre el însuși este mai proastă decât a celorlalți...

Beach Slang - The Things We Do to Find People Who Feel Like Us (2015)

Beach Slang - The Things We Do to Find People Who Feel Like Us, Polyvinyl Record Co., 2015.

Toate melodiile au fost compuse de James Alex:

01. Throwaways 2:15

02. Bad Art and Weirdo Ideas 3:19

03. Noisy Heaven 2:29

04. Ride the Wild Haze 2:38

05. Too Late to Die Young 2:33

06. I Break Guitars 2:33

07. Young & Alive 2:29

08. Porno Love 2:42

09. Hard Luck Kid 2:56

10. Dirty Lights 2:57

Beach Slang:

James Alex Snyder - voce, chitară, pian

Ruben Gallego - chitară

Ed McNulty - chitară bass

JP Flexner - tobe

AllMusic: 3,5/5; Rate Your Music: 3,2/5; Metacritic: 79%.

În peisajul tot mai complex al rock-ului alternativ și al punk-ului, de puțin timp a apărut o trupă care ”sună bine”, într-un stil mai degrabă caracteristic anilor 90: Beach Slang. Creată de curând (2013) în Philadelphia în jurul lui James Alex Snyder (fost solist vocal la Weston), care a revenit în muzică după o carieră ca designer, formația a pornit cu dreptul, cu două EP-uri, Who Would Ever Want Anything So Broken? și Cheap Thrills on a Dead End Street, ambele apărute în 2014. Succesul la public a fost unul imediat, astfel că băieții n-au mai stat mult pe gânduri și astfel, la sfârșitul lui octombrie 2015, au scos primul album ”complet” (deși n-are nici măcar 27 de minute), The Things We Do to Find People Who Feel Like Us. Titlul se vrea inteligent dar n-are aparent nicio legătură cu melodiile (sau poate nu sunt eu suficient de deștept ca să descopăr) ci reprezintă mai degrabă asumarea unui obiectiv.
Albumul începe în forță cu primele acorduri ale melodiei Throwaways, care dă semnalul: îți place sau nu, că nu prea ai timp să te hotărăști? Nicio introducere, nimic: cel care ascultă află în primele 10-15 secunde cam cum sună tot albumul. Pentru că, la drept vorbind, este nevoie de mai multe audiții pentru a-ți da seama de diferențele dintre melodii. A doua melodie, Bad Art and Weirdo Ideas, este mai ”lucrată”, mai romantică, și este cea mai lungă de pe întreg albumul: singura care depășește 3 minute! Este și piesa pe care trupa a promovat-o cel mai mult.
Personal, cea mai reușită melodie mi se pare Ride the Wild Haze. Există chiar și o baladă, Too Late to Die Young, deși aș fi preferat să nu fie, dar e bine, măcar pentru diversitate. Jumătatea a doua a albumului este mai ”liniștită” (dacă un astfel de termen se poate aplica) iar încheierea, cu piesa Dirty Lights, este apoteotică.
Ca de obicei, în afară de muzică, la producțiile de acest gen contează foarte mult și versurile. Temele abordate sunt cele recurente pentru trupele punk, care mai nou se adresează și tinerilor atinși de curentul emo. În ciuda faptului că James Alex (compozitorul tuturor melodiilor și, se presupune, ”poetul” de serviciu) a depășit 40 de ani și prin urmare este un ”dinozaur” pentru fanii care sunt cu predilecție adolescenți, versurile sunt tocmai potrivite pentru tinerii ajunși la vârsta la care au dreptul să viseze orice, să facă (chiar?) orice, să nu le pese de nimic și să nu aibă responsabilități. Pe lângă ”sex, drugs & rock'n'roll” plus băutura și beția, prezente mai evident sau mai subtil în aproape fiecare cântec, una din temele importante este cea a evadării, pe diverse căi, din lumea reală, precum și cea a desconsiderării de sine, a promovării imaginii sinelui ca o victimă, ca un ghinionist, care cerșește indulgența și înțelegerea celor din jur, dar rămâne până la final un neînțeles, ”tânăr și neliniștit” - ca să parodiem titlul unui arhicunoscut serial dar și totodată, măcar în parte, titlul unei melodii, Young & Alive, care, până la urmă, definește cu destulă exactitate genul de public pe care Beach Slang caută să-l atragă.
Spre deosebire însă de majoritatea formațiilor rock din ultima vreme, ale căror compoziții sunt mai degrabă deprimante și îndeamnă la meditație, The Things We Do to Find People Who Feel Like Us, în mare măsură în spiritul celor două EP-uri apărute în 2014, transmite un mesaj pozitiv, crează emoție, bună dispoziție, te încarcă cu energie.
Pentru promovarea albumului, băieții de la Beach Slang merg în ianuarie-februarie 2016 și într-un turneu european care, din păcate, nu ajunge și în România. Cea mai apropiată locație ar fi Viena (9 februarie 2016).

Maná - Exiliados en la Bahía: Lo Mejor de Maná (2012)

Maná - Exiliados en la Bahía: Lo Mejor de Maná, Warner Music Mexico, 2012.

Sunt trecute pe rând melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii. Toate melodiile sunt interpretate de Maná, uneori împreună cu alți artiști, menționați ca atare după numele piesei.

CD1:

01. Hasta que te conocí 4:56 (Juan Gabriel)

02. Lluvia al corazón 4:08 (Sergio Vallin, Fher Olvera)

03. Amor clandestino 4:51 (Fher Olvera)

04. El verdadero amor perdona 4:41 (Fher Olvera)

05. Mi reina del dolor 4:06 (Sergio Vallin, Fher Olvera)

06. Arde el cielo 4:33 (Fher Olvera)

07. Si no te hubieras ido 4:30 (Marco Antonio Solís)

08. El rey tiburón 4:53 (Fher Olvera)

09. Bendita tu luz (cu Juan Luis Guerra) 4:23 (Sergio Vallin, Fher Olvera)

10. Ojalá pudiera borrarte 4:56 (Fher Olvera)

11. Labios compartidos 5:17 (Fher Olvera)

12. Manda una señal 4:41 (Fher Olvera)
13. Ángel de amor 4:55 (Fher Olvera, Alex González)
14. Eres mi religión 5:28 (Fher Olvera)
15. Mariposa traicionera 4:24 (Fher Olvera)
16. Corazón espinado (cu Santana) 4:36 (Fher Olvera)

CD2:

01. Un nuevo amanecer 5:09 (Fher Olvera)
02. Clavado en un bar 5:11 (Fher Olvera)
03. Hechicera 4:51 (Fher Olvera, Alex González)
04. En el muelle de San Blas 5:53 (Fher Olvera, Alex González)
05. No ha parado de llover 5:22 (Fher Olvera, Alex González)
06. Cuando los ángeles lloran 5:07 (Fher Olvera)
07. Déjame entrar 4:21 (Fher Olvera)
08. Oye mi amor 4:31 (Fher Olvera, Alex González)
09. Me vale 4:32 (Alex González)
10. Como te deseo 4:31 (Fher Olvera)
11. Vivir sin aire  4:52 (Fher Olvera)
12. Te lloré un río 4:53 (Fher Olvera)
13. Rayando el sol 4:11 (Fher Olvera, Alex González)
14. Perdido en un barco 4:13 (Fher Olvera, Alex González)
15. Lluvia al corazón (live în Buenos Aires, 2011) 4:35 (Sergio Vallin, Fher Olvera)
16. El verdadero amor perdona (live în Buenos Aires, 2011) 5:01 (Fher Olvera)

Maná:
Fernando "Fher" Olvera - voce, chitară acustică
Juan Calleros - chitară bass
Alejandro González - tobe
Sergio Vallín - chitară electrică

AllMusic: 4/5;  Rate Your Music: 3,12/5; Amazon: 4,8/5.

Maná este o formație rock mexicană relativ puțin cunoscută în afara spațiului hispano- și latino-american, în ciuda faptului că este considerată, de către mulți, cea mai bună trupă de rock în limba spaniolă. În România, ca de altfel și în spațiul european, Maná a pătruns doar prin două melodii, ambele cântate în colaborare cu alți artiști: Corazón espinado, cu Santana, și Baila morena, cu Zucchero, aceasta din urmă nefiind (din păcate) inclusă în acest album, Exiliados en la Bahía: Lo mejór de Maná.
Albumul include 32 de melodii, din care două se repetă (cele două de la final, incluse și în versiunea live, în timpul concertului de la Buenos Aires din 2011). Practic sunt acele melodii cu care trupa a avut succes, din 1990 (albumul Falta Amor) până în 2011 (Drama y Luz), ordonate chiar cronologic, dar în ordine inversă: pe primul CD sunt, în ordine inversă, melodiile din 1999 (Corazón espinado, ultima pe disc) până în 2011 iar pe al doilea, celelalte, din 1990 până în 1997. Excepție face prima melodie de pe fiecare CD: Hasta que te conocí și, respectiv, Un nuevo amanecer, care sunt originale și care au apărut și ca single-uri pentru a promova albumul. Hasta que te conocí este, mai corect spus, doar într-o interpretare originală, fiind un cover al melodiei cu același nume al lui Juan Gabriel. Cele două piese noi nu sunt prea grozave, în contextul în care albumul include mai toate hiturile formației.
Fanii pot fi însă mulțumiți, deși compilația se adresează mai ales celor care nu sunt neapărat fani: aceștia deja ar trebui să aibă toate albumele, și atunci de ce să mai cumpere compilația? Se poate presupune că tocmai pentru aceștia au fost incluse și două piese noi, precum și cele două piese live de la final.
Cum spuneam, compilația respectă ordinea albumelor, ceea ce conferă o mai mare unitate stilistică, deși uneori este destul de clar când se ”sare” de la o melodie de pe un album la una de pe un altul; totuși, diferențele sunt mai mici decât dacă s-ar amesteca piese din anii 1990 cu cele actuale.
Stilul celor de la Maná este mai greu de definit în termeni comuni, întrucât rock-ul în limba spaniolă este totuși ușor diferit de variantele anglo-saxone cu care suntem obișnuiți. Ca fan al celor de la Héroes del Silencio, și deci obișnuit al acestui gen muzical, și totodată cunoscător al limbii spaniole, nu mi-a fost greu să înțeleg stilul celor de la Maná care, mai ales în albumele mai vechi (reprezentate pe al doilea CD), aduce mult cu cel al lui Héroes del Silencio. Mi se pare însă că, cel puțin pe această compilație, se exagerează cu baladele. Ele sunt OK, e clar că sunt destinate audienței feminine, dar parcă le lipsește ”acel ceva” care să le facă mai speciale... De altfel, pe lângă rock, Maná are și melodii care ar putea fi definite ca fiind pop și chiar latino (bachata), reggae... și n-aș putea spune că sunt tocmai fan al melodiilor care sună în acest mod! Diversitatea stilistică ar putea reprezenta însă un plus pentru că audiența potențială este mai ridicată.
De pe primul album, am remarcat piesele mai ritmate, cele mai reușite din punctul meu de vedere și cel mai aproape de felul în care ar trebui să sune rock-ul: Mi reina del dolor, Arde el cielo, Manda una señal și, în mod deosebit, Labios compartidos, care mi se pare piesa cea mai ”lucrată”. De pe CD-ul al doilea, se evidențiază Clavado en un bar precum și melodiile din a doua jumătate, preluate de pe albumul Dónde jugarán los niños?, care mi se pare că sună foarte apropiat de modelul Héroes del Silencio. Ultimele două piese, prezentate în varianta live, Lluvia al corazón și El verdadero amor perdona, au darul de a arăta că trupa știe foarte bine să se descurce și în concerte și, totodată, promovează ultimul album de dinaintea compilației, Drama y Luz. Între timp, în 2015, Maná a scos un nou album, Cama incendiada.
Maná este în mod evident o trupă foarte bună de soft rock și nu degeaba este atât de iubită în Spania și America Latină. Ca voce, Fher Olvera nu ar trece nici măcar de o preselecție la un concurs de genul ”Vocea României”, dar compozițiile sale precum și versurile deosebite compensează această lipsă. Oricum, Fher a devenit o vedetă de prim rang, fiind un adevărat lider al trupei și (ceea ce este mai rar printre rockeri) un model de urmat pentru generațiile tinere. Păcat pe undeva că tematica abordată este aproape exclusiv dragostea - uneori e obositor să auzi atâta ”amor”, ”corazón”, ”dolor” etc. Pentru romanticii incurabili, este bine și așa.

Samuel Beckett - Așteptându-l pe Godot

Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot. Eleutheria. Sfârșitul jocului, Editura Curtea Veche, ediția a II-a, Colecția Byblos, 2010, 304 pag., traducere de Gellu Naum și Irina Mavrodin.

Ediția originală: Samuel Beckett (1952), En attendant Godot, Editions de Minuit, Paris. Piesa s-a jucat în premieră la Teatrul Babylone din Paris pe 5 ianuarie 1953, fiind pusă în scenă de Roger Blin.

Goodreads: 3,8/5; Amazon: 3,9/5; Barnes&Noble: 4/5.

Așeteptându-l pe Godot este o piesă de teatru, cea mai cunoscută operă a lui Samuel Beckett, care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1969 pentru întreaga sa creație literară. Deși irlandez, Samuel Beckett a trăit mult timp la Paris, motiv pentru care multe din operele sale au fost scrise și au apărut în original în limba franceză, cum a fost cazul și cu Godot. Apoi, chiar autorul le-a tradus în engleză, uneori cu subtile modificări. În română s-au tradus (mereu) originalele din limba franceză, omițându-se astfel (oarecum justificat) modificările aduse de autor însuși în momentul traducerii în limba engleză, unele îndelung comentate de criticii literari. Cert este că în momentul de față, multe piese de tearu ale lui Beckett, inclusiv Așteptându-l pe Godot, sunt jucate prin lume în două versiuni, ușor diferite.
Ca să comentezi o piesă de teatru, trebuie să mergi la teatru, să asiști la o performanță teatrală. Este adevărat că și atunci ești de fapt subiectiv, ești la mâna regizorului, a modalităților de interpretare și a calităților actorilor. Nu poți să știi sigur dacă ceea ce spui se referă la piesa în sine sau la acea punere în scenă a piesei pe care ai văzut-o.
Eu oricum n-am avut șansa asta. Nu-mi aduc aminte ca această piesă să se fi jucat vreodată la teatrele clujene și nu am avut oportunitatea să merg să o văd acolo unde s-a jucat (la Sibiu sau la București, de exemplu). Îmi aduc aminte că, în urmă cu mai bine de un deceniu, am fost la un pas de a vedea o punere în scenă a lui Godot de către studenții de la Teatru din cadrul (pe atunci) Facultății de Litere a Universității ”Babeș-Bolyai”, cu ocazia festivității de absolvire. Ceva a intervenit însă.
Cartea se citește foarte ușor. După cum spune subtitlul în engleză (netradus în română), este o tragicomedie în două acte. Mie mi-a plăcut mai mult partea comică, deși în mod evident partea tragică este cea care conferă substanță operei, cea care suscită interesul. De altfel, toată piesa poate fi interpretată ca fiind comică sau tragică, depinde de punctul de vedere al fiecăruia.
Interpretările sunt nenumărate. Încă de la început, piesa a fost caracterizată ca făcând parte din ”teatrul absurdului” deoarece, în fond, nu se întâmplă nimic. În cea mai mare parte, asistăm la un dialog trivial între doi zăpăciți, doi pierde-vară, Estragon (Gogo) și Vladimir (Didi), care stau la povești lângă un copac, în mijlocul câmpului, așteptându-l pe un anume Godot. Între timp, fiecare are problemele lui: unul nu-și poate scoate cizma, celălalt urinează și așa mai departe. Piesa a îngrozit publicul conservator din anii 50-60 datorită acestor trivialități, inclusiv faptul că cei doi put, își fac nevoile, și alte referiri la anumite aspecte ale condiției umane, rareori menționate în piesele de teatru ”obișnuite”. Apariția lui Pozzo și a sclavului său Lucky relevă alte atribute ale existenței umane, statutul de ”stăpân”, respectiv de ”sclav”, fiind aici reprezentate în mod grotesc. În fine, băiatul din finalul primului act aduce o oarecare ușurare cititorului (sau publicului) neavizat: Godot totuși există, și va veni ”mâine”. Până la acest moment, ne puteam gândi că Godot nu este altceva decât o creație a imaginației prea înfierbântate a celor doi zăpăciți.
Actul doi este o repetare aproape simetrică a primului, la un nivel de tragism poate puțin mai ridicat, asta în ciuda copacului care începe să aibă frunze, ceea ce ar sugera o evoluție ”spre bine”. Estragon vine bătut, Pozzo este orb și neajutorat, Lucky este burdușit de Estragon, băiatul nu-și mai aduce aminte de Vladimir și de Estragon dar îi anunță că Godot va veni totuși ”mâine”.
Suntem clar în fața unei farse - deși piesa se termină, se subînțelege că lucrurile pot continua așa la nesfârșit.
O astfel de piesă de teatru lasă la îndemâna fiecăruia concluziile. Ce vrea să spună autorul? Este greu de imaginat. Samuel Beckett a refuzat constant să ofere orice fel de lămuriri. Este evident că lucrarea face referire la existența umană, văzută dintr-o anumită perspectivă, mai degrabă sumbră sau pesimistă. De altfel, câteva repere pot fi enunțate. Se face destul de des referire la moarte - cei doi chiar își exprimă în varii ocazii intenția să se spânzure, deși o fac într-un mod aproape comic, argumentând de exemplu că măcar așa ”o să li se scoale”. De altfel, fericirea pare ceva de neatins - decât eventual în vis (Estragon visează că este fericit). Viața este descrisă ca fiind o picătură în neant, iar ”mamele nasc deasupra unui mormânt”. Cei doi se plâng mereu de singurătate, se au doar unul pe altul.
Și credința pare să joace un rol important. Dialogul celor doi se învârte în câteva ocazii în jurul unor chestiuni religioase. Se vorbește despre Țara Sfântă, despre Isus... Și da, chestiunea cea mai arzătoare: cine este Godot? Mulți critici literari (și alții, mai mult sau mai puțin specializați) au înclinat spre o interpretare de genul Godot = Dumnezeu, deși Beckett a respins mereu această variantă, recunoscând totuși la un moment dat că o astfel de interpretare este posibilă, doar că el personal nu a fost niciodată conștient de asta. Oare trebuie să-l credem? În fond, așteptarea lui Godot este un act de credință: Estragon și Vladimir speră în fiecare zi că Godot, în cele din urmă, va veni să-i ”salveze”...

Old School / Vechea gașcă (2003)

Regia: Todd Phillips. Producători: Daniel Goldberg, Joe Medjuck, Todd Phillips, Ivan Reitman.

Scenariul: Todd Phillips, Scot Armstrong, Court Crandall.

Cu: Luke Wilson, Will Ferrell, Vince Vaughn, Jeremy Piven, Ellen Pompeo.

Filmul este interzis persoanelor sub 16 ani.

IMDb: 7,2/10; Rotten Tomatoes: 60%; Metacritic: 54%.

Da, în sfârșit o comedie la care am putut să râd! Este clar că acest film nu are niciun obiectiv măreț, nicio pretenție, și că este făcut doar ca oamenii să se distreze. Sigur, se adresează mai ales tinerilor, în general, și celor de sex masculin, în particular, după abundența scenelor cu conținut sexual mai mult sau mai puțin explicit. Umorul rezultă direct din situațiile care sunt create, într-un context oarecum studențesc, dar implicând adulți, dar și din comportamentul deșănțat sau dezaxat al personajelor, între care se distinge Frank ”the Tank” Ricard (Will Ferrell), foarte potrivit pentru rolul de clown.

Spre deosebire de alte comedii din aceeași gamă, acest film aduce în prim-plan trei adulți de aproximativ 30 de ani: Mitch (Luke Wilson), Beanie (Vince Vaughn) și Frank (Will Ferrell). Ei au deja alte preocupări decât studenții: sunt căsătoriți sau au relații serioase, iar Beanie are și copii. Totuși, despărțirea lui Mitch, un avocat sobru, de prietena lui nimfomană, Heidi (jucată impecabil de Juliette Lewis, din Natural Born Killers), îl determină pe acesta să se mute într-o casă din campusul Universității Harrison. Decanul Pritchard (Jeremy Piven) vrea însă să-l scoată de acolo, ceea ce îi face pe cei trei să găsească soluția întemeierii unei frății studențești, din care să poată face parte persoane de orice vârstă, cu sau fără legătură cu universitatea.

Situațiile hilare se desfășoară cu mare repeziciune. De notat și apariția lui Seann William Scott (Stifler din American Pie) într-un rol minor, caracteristic. Cei trei prieteni trec prin diverse experiențe ”studențești”, ceea ce le alterează în mod vizibil viața de oameni maturi. Frank pare să-și ruineze căsnicia cu serioasa Marissa (Perrey Reeves) iar lui Mitch îi ia tot... filmul ca să ajungă undeva cu potențiala lui prietenă, Nicole (Ellen Pompeo).

Doar Beanie (Vince Vaughn), un om de afaceri de succes, îi rămîne fidel soției și familiei, fără ca asta să-l împiedice în a participa la distracție.

Important este ca, din când în când, să știm să și râdem...

Charlie St. Cloud (2010)

Regia: Burr Steers. Producători: Marc Platt, Ben Sherwood.

Scenariul: Craig Pearce, Lewis Colick.

Cu: Zac Efron, Charlie Tahan, Amanda Crew, Augustus Prew, Ray Liotta.

Filmul este interzis copiilor sub 12 ani.

IMDb: 6,4/10; Rotten Tomatoes: 27%; Metacritic: 37%.

Filmul este de fapt o adaptare la marele ecran a cărții The Death and Life of Charlie St. Cloud, scrisă de Ben Sherwood, și care a fost un best-seller în 2004. Alegerea lui Zac Efron în rolul principal a triplat probabil audiența, în special în rândul tinerilor și adolescenților (mai ales de sex feminin, dar să nu fim răutăcioși). Zac Efron joacă un rol neobișnuit pentru el, cel al lui Charlie St. Cloud, un tânăr aflat în mare suferință după moartea fratelui său mai mic, Sam (Charlie Tahan). Accidentul rutier în care sunt implicați cei doi este punctul de pornire al unei drame romantice supranaturale. Resuscitat în mod miraculos de medicul Florio Ferrente (Ray Liotta), Charlie renunță propriu-zis la tot ceea ce avea viața de oferit și trăiește doar pentru a îngriji morții în cimitir și pentru a se întâlni în fiecare seară, la asfințit, cu spiritul fratelui său decedat. De altfel, Charlie vede și alte spirite iar uneori este greu de decelat dacă ceea ce se întâmplă este în ”realitate” sau doar în mintea lui.

Filmul are un ritm lent, atmosfera este calmă, peisajele sunt excepționale. La cinci ani de la moartea fratelui său, Charlie își continuă rutina zilnică. Colegul său de la cimitir, Alistair (Augustus Prew), încearcă să-l combine cu diverse fete dar Charlie nu pare interesat. Interesul său crește când o fostă colegă de liceu și adversar în cursele de yachting, Tess (Amanda Crew), revine în micul orășel și plănuiește o cursă solitară cu barca în jurul lumii.

De aici, povestea se desfășoară la un alt nivel iar o luptă între forțele vieții (reprezentate de Tess, în primul rând, dar și de ceilalți din jur - Florio, cel care i-a salvat viața, Alistair, mama Claire, în rolul căreia joacă - prea puțin - Kim Basinger) și cele ale morții (reprezentate de fratele său, Sam, de sentimentele de vinovăție pe care Charlie le are pentru moartea fratelui său și de promisiunea făcută acestuia) este în plină desfășurare. Evident, viața învinge, nu fără emoții.

Filmul are o morală, potrivită pentru toată lumea: viața merită trăită, indiferent de ceea ce se întâmplă. Impactul va fi mai mare pentru cei care au suferit drame similare în familie. Dar cine nu a pierdut pe cineva drag? Astfel, deși filmul se adresează cu precădere tinerilor și adolescenților, el reușește să livreze un mesaj universal, valabil pentru toate vârstele.

Formel Eins - Sun 'N' Fun (1989)

Formel Eins - Sun 'N' Fun, EMI/Electrola, 1989.

Sunt trecuți, pe rând, interpretul (sau interpreții), melodia și durata acesteia:

01. Queen - Breakthru 4:08
02. Mysterious Art - Das Omen (Teil 1) 4:10
03. Soul II Soul - Back to Life 3:48
04. Don Johnson - Tell It Like It Is 4:30
05. The Bangles - Be With You 3:01
06. Roxette - Dressed for Success 4:19
07. De La Soul - Say No Go 3:50
08. Adeva - Warning 3:00
09. Jive Bunny and The Mastermixers - Swing the Mood 4:05
10. Monie Love - Grandpa's Party 3:41
11. Alexander O'Neal - The Official Bootleg Mega-Mix (Vol. 2) 4:05
12. Soulsister - Like a Mountain 3:47
13. Sinitta - Right Back Where We Started From 3:13
14. Gerry Marsden, The Christians, Paul McCartney & Holly Johnson - Ferry 'Cross the Mersey 3:58
15. S.O.S. United Choir feat. Chris Thompson - Lullaby for Grownups (Good Night) 5:11
16. Natalie Cole - Miss You Like Crazy 3:53

Rate Your Music: 3,25/5; Hitparade.ch: 5,33/6.

În anii 80, videoclipurile nu erau la fel de vizionate la fel ca și astăzi. Nu vorbim de România, unde nici nu exista noțiunea de videoclip, iar muzica (aproape exclusiv românească) apărea la televizor foarte rar, la ”varietățile” de sâmbătă și/sau duminică, de Revelion și la alte ocazii speciale, când artiștii sau formațiile cântau ”live” (de obicei, înregistrat) iar ”videoclipul” era realizat în studiourile Televiziunii Române (unice în acea perioadă).

Dar chiar și în țările dezvoltate și civilizate, videoclipurile nu erau prezente decât rar la televizor. MTV apăruse în 1981 în Statele Unite și a început să fie difuzat prin cablu tot mai mult și mai mult, inclusiv în Europa (și în România a apărut după 1990). Dar primele televiziuni europene dedicate exclusiv muzicii au apărut mai târziu - VIVA, de exemplu, abia în 1993, în Germania.

Și totuși, tinerii europeni vroiau să vadă și să asculte muzică, cât mai multă muzică! Astfel, televiziunile au trebuit să se adapteze și să creeze emisiuni speciale în acest sens, care au și avut un succes remarcabil. În Republica Federală Germania (pentru cine își mai aduce aminte de cortina de fier, de R.F.G. și R.D.G), postul național ARD / Das Erste a avut o astfel de emisiune intitulată Formel Eins (Formula Unu), în care se difuzau cele mai grozave hituri ale momentului și care a avut un impact deosebit, în special în rândul tinerilor.

Ei bine, având în vedere succesul, începând cu anul 1983 s-au lansat și albume/compilații cu aceste hituri. Unele dintre aceste compilații au ajuns chiar și în topuri, nu doar în Germania, ci chiar și în unele țări vecine (Austria, Elveția, Olanda). De altfel, Formel Eins a ajuns să fie un concept exportat și în alte țări, inclusiv de dincolo de ”cortina de fier”, cum ar fi Iugoslavia!

Era într-adevăr mai simplu, mai economic, mai bine, să cumperi un astfel de album, care includea numeroase melodii de la diverși artiști sau formații (pe vremea aceea nu exista internet...), decât să cumperi albumele fiecăruia, pe care era poate o singură melodie de care știai.

Sun'N'Fun este o astfel de compilație, lansată în anul de grație 1989, cu melodii care, în principiu, ar trebui să reflecte atmosfera de vară, de distracție. Acum, în 2015, deja o parte din aceste melodii sunt poate cam ”trecute”, dar atunci erau în plină vogă. Totuși, să remarcăm că se simte interesul comercial al producătorului și intenția de a face cunoscute și melodii care încă nu erau în topuri, prin intermediul celorlalte, care ”vindeau” compilația.

Astfel, adevărate hituri sunt doar primele trei melodii și ultima; iar dintre acestea, cea de-a doua melodie, interpretată de Mysterious Art, Das Omen, a avut succes doar în Germania, deci este un hit ”local”. De altfel, deși compilația este destinată în primul rând publicului german, aceasta este singura melodie germană! De asemenea, se remarcă ponderea destul de ridicată a artiștilor de culoare (De la Soul, Alexander O'Neal, Sinitta) și, chiar mai ciudat, a artiștilor de culoare europeni, în special britanici (Soul II Soul, Adeva, Monie Love).

Compilația începe foarte bine cu Queen - Breakthru și se sfârșește frumos cu Natalie Cole - Miss You Like Crazy. În mijloc, sunt câteva formații cunoscute - The Bangles, Roxette - cu melodii poate mai puțin reprezentative ale lor, niște remixuri (cel al lui Jive Bunny and the Mastermixers, Swing the Mood, a ajuns un hit universal - eu aud melodia asta la toate chefurile, nunțile, botezurile, la care particip), câteva melodii pop, dance, soul. Varietatea stilurilor este teoretic bună, doar că, din păcate, calitatea mai lasă de dorit.

Spre final, compilația lasă deoparte fun-ul și include câteva melodii mai lente. Mi se pare o alegere greșită, deși probabil că așa erau gândite compilațiile. Iese în evidență, în mod oarecum negativ din perspectiva distracției, includerea melodiei Ferry 'Cross the Mersey, care face referire la tragedia de pe stadionul Hillsborough din Sheffield, unde și-au pierdut viața aproape 100 de fani ai echipei FC Liverpool. Melodia este doar o reinterpretare a originalului cu același titlu din 1964, de către artiști din Liverpool (inclusiv Paul McCartney).

În ansamblu, albumul poate genera amintiri frumoase, o călătorie în timp  spre o epocă în care accesul la muzică era mult restricționat și melodii foarte cunoscute ajungeau la urechile românilor după luni, poate ani de zile.

William Makepeace Thackeray - Bâlciul deșertăciunilor / Vanity Fair - A Novel Without A Hero

William Makepeace Thackeray, Bâlciul deșertăciunilor, Editura RAO, RAO Clasic, 2003, 2 vol., 896 pag., traducere de Constanța Tănăsescu. Ediția pe care am citit-o: William Makepeace Thackeray, Vanity Fair. A Novel Without a Hero, Penguin Popular Classics, 1994, 672 pag. Romanul a apărut pentru prima dată în circa 20 de părți, în Punch Magazine, între ianuarie 1847 și iunie 1848, iar sub formă de carte în 1848.

Goodreads: 3,74/5; Amazon: 4,2/5; Barnes&Noble: 3,6/5.

Am citit pentru prima dată Bâlciul deșertăciunilor atunci când eram student, cu aproape 20 de ani în urmă, romanul fiind lectură obligatorie la cursul de ”Literatură engleză”, în semestrul în care se studia Literatura Victoriană. Îmi aduc aminte că citeam sute de pagini zilnic, ca să pot acoperi toate romanele (majoritatea foarte lungi) care trebuiau citite; în plus, ca să meargă mai repede, le citeam în română. Nu este așadar de mirare că, recitind cartea, am constatat că uitasem aproape complet despre ce este vorba. În plus, m-am ambiționat să citesc romanul în engleză, rezultatul fiind că mi-a luat mult timp (câteva luni) ca să-l termin - dar cum de data aceasta nu mă grăbea nimeni, a meritat.

Romanul redă o panoramă complexă asupra societății britanice din prima jumătate a secolului XIX, în preajma războaielor napoleoniene. Este excesiv de lung și destul de complex, cu zeci de personaje, toate caracterizate în profunzime. Ediția citită de mine, foarte compactă, are 672 de pagini, dar probabil că o ediție obișnuită, cu mai multe volume (2 sau 3), poate să se apropie și chiar să depășească 1000 de pagini. Autorul se îndepărtează deseori de la firul principal al ”acțiunii”, face nenumărate paranteze, își alocă mereu timp ca să discute, de pe poziția sa quasiomniscientă, cu cititorul, să descrie personaje, fapte mai vechi sau mai noi, uneori să anticipeze ce se va întâmpla. În zilele noastre, dacă cineva s-ar prezenta cu un astfel de roman la o editură, i s-ar cere în primul rând să-l reducă la un număr rezonabil de pagini. La vremea aceea însă, probabil interesul lui Thackeray (care a avut un succes financiar remarcabil cu acest roman) a fost să o lungească cât mai mult, astfel încât să se tipărească  mai multe episoade.

Principalul obiectiv pare a fi satirizarea societății britanice din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Deși narațiunea se desfășoară cu două-trei decenii înainte de momentul scrierii și publicării romanului, nu este absolut niciun dubiu că Thackeray se referă la societatea în care el trăiește. Capitalismul este în floare: acțiunile oamenilor, în majoritatea cazurilor, sunt motivate de goana după avere, rang, poziție în societate. Sentimentele sunt de cele mai multe ori de fațadă, aparențele sunt conservate în public dar în esență personajele (aproape fără excepție) sunt egoiste și se gândesc doar la realizarea propriilor interese, eventual și la cele ale membrilor familiei. Însă chiar și în familie, arată Thackeray, pot exista animozități, în principal din cauza averii și împărțirii acesteia.

Autorul depășește cu mult granițele convenționalului, așa cum era definit acesta în epoca respectivă. Chiar subtitlul, ”Un roman fără erou”, sugerează o primă abatere neobișnuită de la convențional: lipsa eroului. Se pare totuși că un erou există: Dobbin - dar nu este un erou tradțional. Și două eroine: Amelia Sedley și Becky Sharp. Totuși, nu există un consens și autorul în mod intenționat lasă mereu o umbră de îndoială asupra unor chestiuni. Vocea autorului o declară la un moment dat eroină pe Amelia, pentru ca în altă parte să declare că ea nu merită acest statut. Ambiguitatea este omniprezentă: cititorul este lăsat să interpreteze lucrurile așa cum dorește. Autorul ironizează pe toată lumea, inclusiv pe el însuși.

Personajele sunt neobișnuite, pe de o parte, din perspectiva literaturii convenționale, și foarte obișnuite, pe de altă parte, dacă judecăm prin prisma realităților istorice. De altfel, Bâlciul deșertăciunilor este un roman declarat realist. Totuși, lipsește obișnuitul antagonism bine-rău; iar dacă personaje negative sunt destule, cele pozitive sunt greu de găsit. Dobbin se apropie cel mai mult de modelul personajului pozitiv. Este el însă un model de urmat? Dragostea lui oarbă și neîmpărtășită față de Amelia este oare firească? În mod similar, Amelia, care este personajul feminin ”pozitiv”, este îndrăgostită de George Osborne iar mai apoi de imaginea acestuia într-un mod care frizează prostia, ridicolul, probabil o răzbunare a autorului pe clișeele romantice care dominau în epoca respectivă.

Desigur, cel mai interesant personaj este Becky Sharp. Ea este mai degrabă o ”anti-eroină” dar atât de bine construită încât cu greu poate cineva să o deteste. Mai degrabă invers: în ciuda imoralității sale evidente, care era și mai gravă în epoca victoriană, ea pare să fi fost simpatizată de mulți dintre cititorii romanului, încă de la prima publicare. Să fie acesta oare motivul pentru care Thackeray a intervenit pentru a o face și mai odioasă, cum apare spre finalul romanului, poate chiar criminală?

De fapt acțiunea romanului se desfășoară pe două ”fronturi”: Amelia Sedley și Becky Sharp. Cele două se intersectează rareori. Amelia este mai mereu legată, într-un fel sau altul, de soarta familiei sale decadente și de cea a viitorului/actualului/fostului soț, George Osborne. Ea nu pare să evolueze foarte mult pe parcursul romanului. Becky este însă mult mai dinamică; este de o inteligență sclipitoare, are talent și ambiție. Relația sa cu familia Crawley este foarte complexă. Fiind genul de persoană care dorește să parvină prin orice mijloace, ea își face drum spre înalta societate, de unde decade, ca apoi să revină.

Nimeni nu scapă de satira autorului. Thackeray atacă toate instituțiile statului - Parlamentul, politicienii și lorzii, ca de exemplu Sir Pitt Crawley sau marchizul Lord Steyne; Biserica și reprezentanții sau susținătorii săi, ca de exemplu Bute Crawley sau Lady Southdown; armata și militarii, cum sunt George Osborne sau Rawdon Crawley; noii îmbogățiți, ca Osborne Senior; școala, încă din primul capitol, în care apare Miss Pinkerton. Puține personaje sunt demne de simpatia cititorului; singurul ”gentleman” pare să fie Dobbin, singura ”doamnă”, Lady Jane, soția lui Pitt Crawley. Rawdon Crawley este unicul personaj care evoluează oarecum spre bine.

Finalul este de asemenea ironic. Mulți cititori se lasă înșelați de aparentul happy-end și nu prea citesc printre rânduri. Autorul este de asemenea sarcastic și duce prea departe povestea unora dintre personaje, când poate era mai bine să fi ”uitat” de ele. Jos Sedley, personajul cel mai comic din întreg romanul, are parte de un final tragic și fără rost, și care o pune într-o lumină și mai proastă pe Becky, de parcă nu avea destule păcate pe conștiință. Acuzația nu apare propriu-zis în text dar o ilustrație face referire la rolul de ”Clytemnestra”, pe care l-a jucat odată într-o piesă, și pe care se poate să-l fi jucat și a doua oară, în cazul lui Jos.

Ca de obicei, Thackeray lasă la latitudinea cititorului verdictul. El și-a făcut treaba de manager al scenei pe care se plimbă, oarecum în voia lor, personajele. Chiar dacă acest bâlci al deșertăciunilor nu este identic cu realitatea, el ar putea fi cât se poate de real. Și în viață, ca și pe scenă, personajele joacă de multe ori teatru.

Romanul merită citit cu atenție; pentru asta este nevoie de timp și răbdare, nu tocmai la îndemâna cititorului modern. O ediție cu tot cu ilustrații este recomandabilă sau, alternativ, ilustrațiile se găsesc și pe web.

Your Demise - Cold Chillin' (2013)

Your Demise - Cold Chillin', Pinky Swear Records / Impericon, 2013.

Melodii:
01. Karma 3:20
02. A Song to No-One 3:10
03. Nearly Home 2:35
04. Just Like the End 2:46

Your Demise:
Ed "Dappy" McRae - voce;
Stuart "Stu" Paice - chitară, voce;
Daniel ”Ozzy” Osbourne - chitară;
James ”Jimmy” Sampson - chitară bass;
James ”Tailbee” Tailby - tobe.

Rate Your Music: 2,97/5; Sputnik Music: 2,5/5; Spirit of Metal: 13/20.

Cold Chillin' este ultimul produs al trupei britanice de hardcore punk, Your Demise. Este un EP (Extended Play), deci nu un album propriu-zis, include doar patru piese, și în total are sub 12 minute de muzică cu adevărat agresivă. Muzica hardcore nu este chiar pentru oricine și recunosc că, deși sunt de mic un fan al heavy-metal-ului în general, acest stil hardcore nu m-a prins niciodată cu adevărat. Probabil și din cauza grohăiturilor teribile emanate de soliștii vocali ai formațiilor care aderă la acest curent și lipsei acute de linie melodică în unele cazuri.

Am constatat totuși că Your Demise se descurcă destul de bine. Ed McRae, înlocuitorul lui George Noble ca solist vocal, reușește pe acest EP să-l facă uitat pe predecesorul său și își aduce aportul printr-un original grohăit ”bleah” care apare pe toate piesele și care probabil generează debandada în timpul concertelor. Prima melodie, Karma, este de departe cea mai agresivă și cea mai reușită. Celelalte trei sunt mai degrabă de umplutură și poți înțelege de ce se adaugă și cuvântul ”punk” la ”hardcore”. Surprinzător este faptul că piesele sunt destul de diferite, parcă ar fi cântate de trupe distinctive.

Ultima piesă, Just Like the End, are un caracter aparte, întrucât sugerează sfârșitul, care între timp a și venit. Your Demise a realizat un turneu de adio, încheiat în martie 2014. Membrii trupei au hotărât să se despartă, astfel că acest EP pare să fie cu adevărat ultimul. Ciudat este faptul că fostul solist, George Noble, împreună cu alți foști componenți ai formației, a revitalizat o versiune mai veche a trupei, intitulată ”Your Demise 2004”, și care concertează în momentul de față prin Europa.

Totuși, piesele de pe Cold Chillin` nu sunt incluse, din păcate, în aceste concerte. Să așteptăm oare cu încredere revenirea și reunirea?

The Big Chill / Marea Răceală (1983)

Regia: Lawrence Kasdan. Producător: Michael Shamberg.

Scenariul: Lawrence Kasdan, Barbara Benedek.

Cu: Tom Berenger, Glenn Close, Jeff Goldblum, William Hurt, Kevin Kline, Mary Kay Place, Meg Tilly, JoBeth Williams.

Filmul nu este recomandat copiilor şi adolescenţilor sub 16 ani.

IMDb: 7,2/10; Rotten Tomatoes: 68%; Metacritic: 62%.

Trei nominalizări la Oscar: cel mai bun film, cel mai bun scenariu, cea mai bună actriţă în rol secundar (Glenn Close); două nominalizări la Globul de Aur: cel mai bun film (muzical sau comedie) şi cel mai bun scenariu; o nominalizare la premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu original. Nu a câştigat însă niciunul din aceste premii, în schimb a primit un premiu de popularitate din partea publicului la Festivalul Internaţional de Film de la Toronto.

Se pare că în urmă cu mai bine de trei decenii, un film fără nicio acţiune evidentă, fără nicio intrigă, fără niciun deznodământ mai aparte, mai putea avea succes, aşa cum este cazul lui "The Big Chill". Personal m-am plictisit îngrozitor vizionând această peliculă dar asta nu înseamnă că nu pot să-i recunosc meritele regizorului.  Nu există roluri principale sau secundare - dacă s-a considerat că Glenn Close a avut rol secundar, mă întreb cine o fi având rolul principal. Practic, cele şapte personaje ale filmului, egale ca importanţă, foşti colegi de la Universitatea din Michigan, se întâlnesc la casa cuplului Harold (Kevin Kline) şi Sarah (Glenn Close) cu ocazia unui eveniment tragic: sinuciderea şi înmormântarea colegului lor Alex (iniţial jucat de Kevin Costner dar toate scenele au fost tăiate din film). Lor li se adaugă Chloe, prietena mai tânără a lui Alex, care locuia cu el acolo.

Reuniunea foştilor colegi după 15 ani oferă prilejul rememorării clipelor frumoase de altădată (anii 60) şi analizării intervalului scurs de atunci. Pentru americanii născuţi imediat după al doilea război mondial, care şi-au trăit adolescenţa şi tinereţea în anii 60 şi au ajuns la 30 şi ceva de ani în anii 80, filmul poate fi interesant, chiar captivant - ei se pot identifica cu personajele sau măcar cu unul dintre ele. Pentru generaţiile mai tinere, multe din chestiunile discutate de cei în cauză nu prea sună cunoscut. În orice caz, dialogurile sunt cele care îl determină pe spectator să cunoască, încetul cu încetul, caracterele din film.

Filmul se vrea realist. Totul se desfăşoară într-un week-end, evenimentele decurg oarecum normal, multe aspecte sunt previzibile. Totuşi, sar în ochi câteva paradoxuri. Primul este acela că, deşi personajele (cu mici excepţii) au reuşit în cariera lor profesională, fiind ba doctori, ba avocaţi, ba oameni de afaceri, ba actori renumiţi sau jurnalişti de prestigiu, ei nu par foarte mulţumiţi de situaţia lor. Să fie de vină societatea capitalistă care mereu te obligă să ridici standardele, să vrei mai mult de la viaţă?

Un alt paradox este libertinismul făţiş al personajelor. E adevărat că anii 60-70 sunt cunoscuţi ca fiind dominaţi de "sex, drugs and rock'n'roll" dar se presupune că aici avem de-a face cu personaje mature; ceea ce nu pare a fi cazul. Sarah e cea mai afectată de moartea lui Alex; aflăm că a avut cândva o aventură cu acesta; totuşi lui Harold nici că-i pasă. Mai mult, în mod tragicomic, Meg vrea un copil, şi vrea ca fix în acest week-end să fie "însămânţată" iar Sarah îl convinge pe Harold să se sacrifice în acest sens deşi mai erau pretendenţi. Să fie acesta modelul familiei americane? În paralel, Sam (Tom Berenger) şi Karen (JoBeth Williams) au o aventură, absolut previzibilă. Singurul rămas necuplat este Michael (Jeff Goldblum), clown-ul de serviciu.

Mai rămân de discutat personajele cele mai ciudate din film, Nick (William Hurt) şi Chloe (Meg Tilly), cei doi "nerealizaţi". Ei aduc, din punctul meu de vedere, o pată de culoare în plus şi ridică nişte semne de întrebare. Dacă ciudăţenia lui Nick poate fi explicată datorită războiului din Vietnam, în urma căruia se pare că a rămas şi impotent, Chloe are o atitudine cu adevărat aparte. Deşi ar fi trebuit să fie cea mai afectată de pierderea lui Alex, ea este, dimpotrivă, mereu bine dispusă şi afabilă. Faptul că cei doi rămân împreună la finalul filmului nu constituie o surpriză, deşi este curios că Chloe, cea mai tânără şi frumoasă, să-l accepte pe Nick aşa cum e.

În fine, ultima ciudăţenie provine tocmai din motivul pentru care s-au reunit toţi: moartea lui Alex. Nimeni nu ştie de ce s-ar fi sinucis, ce motive ar fi putut avea. Deşi este o temă recurentă, totul rămâne învăluit în cel mai adânc mister - spectatorului nu i se oferă nici măcar o idee, o prezumţie. 

Finalul filmului lasă aşadar totul "în ceaţă", lasă loc pentru interpretări. Personajele pleacă la casele lor aşa cum şi cei care au văzut filmul îşi reiau treburile cotidiene, fără ca nimic spectaculos să se întâmple.

Lionel Richie & The Commodores - The Definitive Collection (2003)

Lionel Richie & The Commodores - The Definitive Collection, Universal Music/Motown, 2003.

Producătorii compilației: Harry Weinger, Jeff Moskow. Remastered: Kevin Reeves.

Sunt trecuți, pe rând, interpretul, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul (sau compozitorii).
CD 1:
01. Lionel Richie - All Night Long 4:19 (Lionel Richie)
02. Lionel Richie - Say You, Say Me 4:01 (Lionel Richie)
03. Lionel Richie - My Destiny 4:49 (Brenda Harvey-Richie, Lionel Richie)
04. Lionel Richie - Running with the Night 4:09 (Cynthia Weil, Lionel Richie)
05. Lionel Richie - Dancing on the Ceiling 4:30 (Carlos Manuel Rios, Lionel Richie, Michael H. Frenchik Jr.)
06. Lionel Richie - Don't Stop the Music 4:14 (Lionel Richie, Mark Taylor, Paul Barry)
07. Lionel Richie - Love Oh Love 5:47 (Brenda Harvey-Richie, Lionel Richie)
08. Lionel Richie - Ballerina Girl 3:38 (Lionel Richie)
09. Lionel Richie - My Love 4:05 (Lionel Richie)
10. Lionel Richie - Love Will Conquer All 5:41 (Cynthia Weil, Greg Phillinganes, Lionel Richie)
11. Lionel Richie - Do It To Me 4:41 (Lionel Richie)
12. Lionel Richie - Cinderella 3:40 (Joe Wolfe, Lionel Richie)
13. Lionel Richie - Tender Heart 4:28 (Billy Lawrie, Lionel Richie, Paul Barry)
14. Lionel Richie - Don't Wanna Lose You 4:32 (James Harris III, Lionel Richie, Terry Lewis)
15. Lionel Richie - Closest Thing to Heaven 4:00 (Diane Warren)
16. Lionel Richie - I Forgot 4:52 (Lionel Richie, Pascal Obispo, Patrice Guiro)
17. Lionel Richie - Angel 4:15 (Lionel Richie, Mark Taylor, Paul Barry)
18. Lionel Richie & Enrique Iglesias - To Love a Woman (Enrique Iglesias, Lionel Richie, Mark Taylor)

CD 2:
01. The Commodores - Three Times a Lady 3:38 (Lionel Richie)
02. The Commodores - Easy 3:38 (Lionel Richie)
03. Lionel Richie & Diana Ross - Endless Love 4:25 (Lionel Richie)
04. Lionel Richie - Hello 4:10 (Lionel Richie)
05. The Commodores - Still 3:46 (Lionel Richie)
06. The Commodores - Sail On 3:59 (Lionel Richie)
07. Lionel Richie - Stuck on You 3:11 (Lionel Richie)
08. Lionel Richie - You Are 5:01 (Brenda Harvey-Richie, Lionel Richie)
09. Lionel Richie - Truly 3:21 (Lionel Richie)
10. The Commodores - Just to Be Close to You 3:30 (Lionel Richie)
11. The Commodores - Sweet Love 3:26 (Lionel Richie)
12. Lionel Richie - Penny Lover 3:46 (Brenda Harvey-Richie, Lionel Richie)
13. The Commodores - Oh No 3:01 (Lionel Richie)
14. The Commodores - Lady (You Bring Me Up) 4:03 (Harold Hudson, Shirley King, William King Jr.)
15. The Commodores - Wonderland 5:25 (Milan Williams)
16. The Commodores - Machine Gun 2:38 (Milan Williams)
17. The Commodores - Brickhouse 3:35 (Lionel Richie, Milan Williams, Ronald LaPread, Thomas McClary, Walter Lee Orange, William King Jr.)
18. The Commodores - Too Hot Ta Trot 3:28 (Lionel Richie, Milan Williams, Ronald LaPread, Thomas McClary, Walter Lee Orange, William King Jr.)
19. The Commodores - Flying High 3:49 (Lionel Richie, Thomas McClary)
20. The Commodores - Zoom 4:25 (James Anthony Carmichael, Lionel Richie, Lloyd Tolbert)

AllMusic: 4,5/5; Rate Your Music: 3,66/5; Amazon: 4,8/5.

Cele două CD-uri includ cam toate melodiile reprezentative ale lui Lionel Richie, atât din perioada sa ca membru al formației The Commodores (până în 1981), cât și din perioada sa de maximă glorie, ca solist, începând cu primul său album solo, din 1982. Albumele din anii 1990 și 2000, deși au avut un succes de piață mult mai modest, sunt la rândul lor reprezentate prin câteva melodii, care completează oarecum tabloul general al talentului și evoluției muzicale a acestui artist deosebit.

Compilația a apărut prima dată, la începutul anului 2003, în Statele Unite ale Americii, incluzând un singur CD cu un număr mai redus de melodii. În restul lumii a fost difuzată o versiune mai completă, cu cele 2 CD-uri, și incluzând și în titlu formația The Commodores, alături de Lionel Richie. Este adevărat că primul CD este dedicat exclusiv lui Lionel Richie și include majoritatea hiturilor sale, în special în prima parte, în vreme ce al doilea CD este mai degrabă pentru fanii muzicii anilor 70-80, 14 din cele 20 de melodii fiind interpretate de The Commodores.

Stilurile muzicale sunt destul de diferite. Fără a fi un bun cunoscător al muzicii R&B, se evidențiază stilul funk, în special între melodiile interpretate de The Commodores, între care se remarcă primul hit al acestei formații, melodia instrumentală Machine Gun. Compilația include și câteva melodii ritmate, de dans (le-aș spune disco sau pop-dance), destul de reușite, și așezate în față pe primul CD, între care melodia de deschidere, All Night Long sau Dancing on the Ceiling. Pe melodia Running with the Night, Lionel Richie se apropie chiar de soft-rock, și ne amintește într-un fel și de Michael Jackson - nu degeaba The Commodores au concertat deseori în deschidere la Jackson 5. Ultimele melodii de pe primul CD sunt majoritatea de pe albumele mai recente ale lui Lionel Richie, iar Angel se apropie chiar de techno și house, deși nu e tocmai stilul care i se potrivește.

Lionel Richie este însă faimos, pe bună dreptate, pentru baladele sale romantice, de dragoste, care pot fi mai soul sau mai rock, și care au avut un impact deosebit de-a lungul anilor. Încă de când era la The Commodores, Lionel Richie pare să se fi specializat în melodii lente, de dragoste, bine reprezentate și pe această compilație. În anul 1981, melodia Endless Love în duet cu Diana Ross i-a adus faimă la nivel mondial și probabil i-a deschis drumul spre o carieră solo care s-a dovedit de mare succes, mai ales în anii 80. Cântecele sale de dragoste de pe primele albume solo, Hello și Say You, Say Me, sunt cele mai cunoscute și, din punctul meu de vedere, cele mai frumoase, la care se adaugă numeroase altele, precum Truly sau Ballerina Girl.

Compilația include și o melodie cântată alături de Enrique Iglesias, precum și varianta originală a melodiei Easy, cunoscută fanilor rock datorită versiunii interpretate, mai recent, de Faith No More.

În ansamblu, este un album complet pentru cei care vor să asculte toate melodiile reprezentative ale lui Lionel Richie, și care cuprinde în totalitate și compilațiile precedente ale sale (Back to Front, 1992, și Truly - The Love Songs, 1997).