Twilight - Original Motion Picture Soundtrack (2008)

Twilight: Original Motion Picture Soundtrack, Chop Shop Records / Atlantic Records, 2008.

Sunt trecuți, pe rând, interpretul (sau interpreții), melodia și durata acesteia:

01. Muse - Supermassive Black Hole 3:31

02. Paramore - Decode 4:21

03. The Black Ghosts - Full Moon 3:50

04. Linkin Park - Leave Out All the Rest 3:19

05. MuteMath - Spotlight (Twilight Mix) 3:20

06. Perry Farrell - Go All the Way (Into the Twilight) 3:27

07. Collective Soul - Tremble for My Beloved 3:53

08. Paramore - I Caught Myself 3:55

09. Blue Foundation - Eyes on Fire 5:01

10. Robert Pattinson - Never Think 4:29

11. Iron & Wine - Flightless Bird, American Mouth 4:02

12. Carter Burwell - Bella's Lullaby 2:20

Rate Your Music: 3,0/5; AllMusic: 3,0/5; Amazon: 4,5/5.

Muzica din filme este deseori trecută cu vederea de publicul larg, și oarecum pe bună dreptate: ea este compusă pentru a fi ascultată într-un anumit context foarte specific, și anume în film, unde are un anumit rol, în funcție de ceea ce se petrece, sau de sentimentele și emoțiile pe care vrea să le transmită regizorul. Așadar, aceeași muzică, scoasă din context, ar putea să aibă un cu totul alt impact.

Totuși, în ultima vreme, tot mai mulți muzicieni valoroși doresc ca melodiile lor să apară pe coloanele sonore ale filmelor, mai ales ale celor de (presupus) succes. Este o variantă mult mai sigură de a avea asigurată o publicitate universală, mult mai amplă decât orice campanie de marketing de care ar fi capabilă o casă de discuri.

Este și cazul filmului Twilight (Amurg în limba română), care a apărut în 2008, și a cărui coloană sonoră (soundtrack) l-a precedat cu câteva săptămâni. Așteptările fanilor erau atât de mari, încât albumul cu coloana sonoră s-a vândut foarte bine încă de dinainte de a fi lansat filmul, ocupând primul loc în diverse topuri muzicale de specialitate. Era pe undeva firesc, deoarece scriitoarea Stephenie Meyer, autoarea cărții (și a seriei) pe baza căreia s-a făcut filmul, admitea deschis faptul că muzica o inspira atunci când scria anumite capitole, iar melodiile respective au ajuns chiar să devină publice, fiind de mare interes pentru fani. Evident, nu toate acestea au putut fi incluse pe coloana sonoră a filmului; selecția finală a fost făcută de Alexandra Patsavas, care a fost producătoarea albumului.
Au fost adăugate și câteva cântece noi, create special pentru coloana sonoră a filmului, și care (evident) nu făcuseră parte din play-list-urile scriitoarei. Astfel, trupa americană de pop-punk Paramore, condusă de solista Hayley Williams, fană declarată a seriei Twilight, a contribuit cu două melodii noi: Decode și I Caught Myself, de altfel foarte potrivite, având în vedere acțiunea din film și grupa de vârstă căreia i se adresează (adolescenții). Hayley însăși avea doar 19 ani la momentul respectiv, iar formația sa, Paramore, avea (și încă are) un stil foarte energic, tineresc, de abordare a unor teme proprii generației ”emo”; iar criza economică a coincis cu punctul culminant al culturii emo în Statele Unite ale Americii și nu numai, ceea ce explică și succesul unor filme cu vampiri și vârcolaci adolescenți. Decode, melodia mai reușită dintre cele două, a și fost lansată ca un prim single de pe acest album.
Al doilea single a fost Go All the Way (Into the Twilight) a lui Perry Farrell, care se detașează cumva de celelalte piese, atât prin tematică, cât și prin stil, fiind un cântec vesel, de dans și voie bună.
Dintre celelalte melodii originale, se mai remarcă Never Think și Bella's Lullaby. Never Think este cântată chiar de actorul principal din film, Robert Pattinson, acesta fiind de altfel debutul său muzical. E foarte lentă și prea mormăită, îngânată, pentru a fi inteligibilă, și sună mai degrabă a doină de jale decât a cântec de dragoste. Ultima piesă de pe album, Bella's Lullaby, este instrumentală și aparține compozitorului Carter Burwell, care de altfel s-a ocupat de întreaga partitură, aceasta fiind doar o mostră, destul de reușită, dar foarte diferită de restul melodiilor.
Celelalte piese au fost alese ”pe sprânceană” și sunt în medie mai bune decât cele originale. Nu e de mirare, când ai de unde să alegi, și poți include o melodie precum Leave Out All the Rest a băieților de la Linkin Park, trupă cu o popularitate uriașă. Albumul se deschide cu Supermassive Black Hole a formației britanice Muse, care cu ocazia aceasta și-a făcut serios intrarea pe piața americană. De altfel, pe prima parte a compilației predomină melodiile pop-rock sau punk, cu mici excepții, una dintre acestea fiind Full Moon a duetului The Black Ghosts. Cele mai multe dintre aceste cântece sunt recente, raportate la data de apariție a albumului, respectiv din perioada 2005-2008; totuși, este și unul mai vechi, Tremble for My Beloved, a trupei Collective Soul, care e din 1999, și care este unul dintre preferatele mele - și se pare că a plăcut și altora destul de mult, altfel fiind greu de explicat cum și-a făcut loc pe coloana sonoră a unei astfel de producții.
După cum arată și titlurile, chiar dacă stilurile mai diferă, tematica abordată este destul de unitară, fiind în general una mai sobră, mai întunecată, în acord cu atmosfera gotică a filmului.
Ultimele patru piese sunt mai lente. Surpriza cea mai mare este Eyes on Fire a trupei daneze Blue Foundation, aceștia fiind unicii interpreți din altă țară decât Statele Unite ale Americii sau Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, care au prins loc pe acest album. Melodia este ea însăși surprinzătoare, după atâta energie debordantă: agresivă în altă manieră, calmă și provocatoare. Penultima piesă, aleasă (se pare) de actrița principală din film, Kristen Stewart, este Flightless Bird, American Mouth a lui Iron & Wine, o baladă romantică, numai bună de dansat pe ea la bal (cum e în film) sau ca piesă de deschidere pentru mire și mireasă la nunți (cum am aflat că se mai întâmplă), în ciuda unor versuri mai controversate.
Per total, este o compilație aparte de melodii originale și existente, în mod profesionist îmbinate pentru un efect maxim asupra unei audiențe specifice, alcătuită predominant din adolescenți rebeli, și cu precădere de sex feminin.

The Book of Love / Cartea iubirii (2016)

Regia: Bill Purple. Producători: Jessica Biel, Mike Landry, Chuck Pacheco, Michelle Purple, Carlos Velazquez.

Scenariul: Robbie Pickering, Bill Purple.

Cu: Jason Sudeikis, Maisie Williams, Jessica Biel, Mary Steenburgen, Orlando Jones.

Nerecomandat copiilor sub 12 ani.

IMDb: 6,0/10; Rotten Tomatoes: 8%; Metacritic: 27%.

Moartea este irațională. Și atunci, de ce să nu existe și un film irațional care să exploreze absurditatea existenței atunci când cei dragi nu mai sunt? Sigur, este o temă recurentă în producțiile aparținând genului tragic sau dramatic, și care în principal abordează felul în care oamenii reușesc să depășească asemenea momente triste, și să-și continue viața, într-un fel sau altul. Dar dacă moartea cuiva drag te schimbă atât de mult încât viața de dinainte nu pare să mai aibă vreun sens? Pentru unii, poate o astfel de tragedie să aibă un efect de catharsis, să-i transforme pentru totdeauna?

Iată câteva din întrebările pe care le ridică vizionarea unui film precum ”The Book of Love” în regia debutantului Bill Purple. Tragedia este la cote maxime, în contextul în care personajul principal, Henry Herschel (interpretat în mod paradoxal de Jason Sudeikis, cunoscut comediant), își pierde soția însărcinată, Penny (Jessica Biel - care chiar era însărcinată în momentul filmărilor).

Henry se transformă vizibil, dintr-un arhitect cu rezultate foarte bune, angajat într-un plan măreț de remodelare a orașului New Orleans, într-o epavă umană, care își găsește un nou scop (absurd) în viață: acela de a ajuta o adolescentă cam vagaboandă, Millie (Maisie Williams, o actriță britanică care vorbește în limbaj de cartier din New Orleans), să construiască o plută (tot un fel de epavă... în devenire) pentru a călători peste oceane, la fel ca Thor Heyerdahl și alții după el. O misiune vădit sinucigașă, dar care în ansamblul irațional al filmului are totuși un sens: o călătorie inițiatică, ”departe de lumea dezlănțuită” și de realitatea cotidiană, în căutarea sinelui, a identității pierdute.

Eforturile șefului Wendell (Paul Reiser) și mai ales ale soacrei Julia (Mary Steenburgen) de a-l readuce pe Henry la normalitate dau greș, în vreme ce relația sa cu Millie se consolidează, ceea ce psihologic este oarecum explicabil: pentru Millie, el este un surogat de tată, în vreme ce Millie înlocuiește deopotrivă soția și copilul lui Henry. Cu toate acestea, relația lor rămâne castă, deși curiozitatea audienței cam în direcția asta se îndreaptă: oare ce au de gând totuși ăștia doi??

În contextul general dramatic, există și momente comice, oferite atât de cei doi protagoniști, cât și de ajutoarele lor, Dumbass (ăsta da nume de personaj!!, interpretat de Orlando Jones, afro-americanul de serviciu) și Pascal (Richard Robichaux, care vorbește non-inteligibil în Cajun sau ceva dialect creol). Merită o mențiune și câinele maidanez Ahab, păzitorul lui Millie.

Povestea este destul de complexă, și este narată de Millie de la început până la sfârșit, dar abia în a doua jumătate a filmului ne dăm seama a cui e vocea omniscientă care intervine pentru a anticipa pasajele importante ale filmului sau a filozofa pe marginea lor. Asta ne dă o siguranță că totul se sfârșește cu bine, ceea ce este sugerat și de ultima însemnare vizibilă din jurnal (”we made it” = am reușit), în ciuda aparentei imposibilități.
Problema peliculei este lipsa sa de verosimilitate și, de aici, dificultatea audienței (masculine sau feminine) de a se identifica cu personajele principale, și chiar de a empatiza cu acestea, de a le aproba deciziile.

Soțul Jessicăi Biel, mult mai cunoscutul Justin Timberlake, a compus muzica pentru acest film, iar elementul muzical este foarte prezent și important, marcând în mod semnificativ anumite momente.

Este în primul rând un film emoționant, sentimental, siropos până la extrem, nerecomandat persoanelor excesiv de raționale sau foarte bine ancorate în realitate.

Erich Maria Remarque - Pe frontul de vest nimic nou

Erich Maria Remarque, Pe frontul de vest nimic nou, Editura Polirom, Colecția Top10+ (nr. 392), Iași, 2017, 272 pag., traducere din limba germană de Emanoil Cerbu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Erich Maria Remarque, Im Westen nichts Neues, Propyläen Verlag (Ullstein Verlag), Berlin, 1929 (ca și carte). Romanul a apărut prima dată sub formă de episoade (capitole), publicate serializat în ziarul Vossische Zeitung din Berlin la sfârșitul anului 1928.

Goodreads: 3,95/5; Amazon: 4,7/5; Barnes & Noble: 4,6/5.

Dintotdeauna am avut o părere proastă despre armată, iar despre război, una și mai proastă. La asta a contribuit în primul rând bunica mea, care îmi povestea, când eram copil, întâmplări teribile din al doilea război mondial, pe care ea le trăise, și care o bântuiau și după câteva decenii, și asta în condițiile în care n-a prins decât câteva bombardamente, raiduri aeriene și niște marșuri ale diferitelor armate (română, maghiară, germană, sovietică) prin oraș, urmate de staționări de mai scurtă sau mai lungă durată. Ea îi compătimea în egală măsură pe ”săracii soldați”, indiferent de naționalitate, și spunea că pe fiecare îl aștepta acasă o mamă. Ea văzuse, cunoscuse condițiile subumane în care luptau acești soldați, murind în număr mare, ”pentru nimic”.

Tatăl ei, străbunicul meu, luptase și supraviețuise în primul război mondial; eu nu l-am prins, dar câteodată bunica mai îmi povestea și câte ceva din viața lui de soldat în război. Și un alt străbunic al meu, din partea mamei, luptase în același prim război mondial, dar nu supraviețuise; bunicul meu a rămas fără tată de la vârsta de 2 ani.

Cât despre armată, era suficient să ascult poveștile tatălui meu sau ale altor bărbați (unchi, verișori, prieteni de familie) care făcuseră armata ca să îmi dau seama ce experiență traumatizantă era aceasta, chiar și în condiții de pace. Un verișor de-al meu, care a intrat la facultate și a făcut armata ”cu termen redus”, deci pe o perioadă mai scurtă, venea acasă distrus și plângea ca un copil. Spunea că era tratat ca un sclav, era umilit și batjocorit, supus la tot felul de josnicii.

În aceste condiții, nu e de mirare că am privit mereu armata ca pe o amenințare, și am fost foarte fericit că, în cele din urmă, am scăpat de serviciul militar.

Tot din cauza poveștilor de groază ale bunicii, am evitat multă vreme să citesc cărți având drept tematică războiul, deși, evident, la școală, Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu sau Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, au fost lecturi obligatorii și n-am avut ce face. Nici la filme inspirate de războaie nu m-am prea uitat, decât absolut întâmplător.

Și totuși, mi-a plăcut Pe frontul de vest nimic nou, care mi se pare un roman ce descrie foarte realist condițiile groaznice pe care au trebuit să le înfrunte soldații în Primul Război Mondial. Autorul, Erich Maria Remarque, se bazează în bună măsură pe propria sa experiență ca soldat în război; el își exprimă punctul de vedere prin intermediul protagonistului principal, tânărul recrut Paul Bäumer, ajuns pe frontul de vest alături de colegii săi de clasă în urma îndemnurilor profesorului Kantorek, a cărui viziune despre patrie și despre război este una idealistă.

Înainte de a ajunge pe front, tinerii mai trebuie să treacă printr-o perioadă de instrucție, unde dau peste caporalul Himmelstoss, un om mic, cu complex napoleonian, și căruia îi face plăcere să-și maltrateze subalternii. Am recunoscut descrierile chinurilor prin care treceau recruții ce ajungeau pe mâna lui Himmelstoss: unele sunt similare cu cele de care auzisem povestindu-se în realitate despre instrucția de pe la noi. Nici o exagerare, așadar.

Cât despre experiența de pe front, aici trebuie să-l credem pe cuvânt pe narator, care prezintă atâtea detalii, încât cititorul are permanent impresia că este acolo, în mijlocul acțiunii, ferindu-se mereu de moarte, transformându-se într-un animal redus la instinctul de supraviețuire, care ucide pentru a nu fi ucis.

Există și momente de relaxare, chiar și unele comice, iar autorul știe foarte bine să îmbine părțile mai cenușii cu cele în care predomină voia bună. De altfel, soldații au și simțul umorului, un umor negru, adaptat situației. Printre puținele elemente pozitive prezentate se numără și camaraderia, prietenia care se înfiripă și se dezvoltă între oameni care trăiesc și depășesc (sau nu) împreună momente tragice. Între Paul și camarazii săi de arme nu există conflicte, toți au aceleași păreri, aceleași convingeri, aceeași mentalitate de viață, chiar dacă provin din sfere diverse - Detering e țăran, Westhus e muncitor, Katczinsky e cizmar. Precum mușchetarii, sunt toți pentru unul și unul pentru toți.

Războiul îi schimbă însă pe oameni, în special pe cei tineri, îi îmbătrânește, îi maturizează înainte de vreme. Cu moartea pândind în fiecare secundă, asistând la atâtea orori, atâtea mutilări, nu poți rămâne indiferent. 

Paul realizează cât de mult s-a schimbat atunci când merge acasă în permisie. E casa lui, dar parcă nu mai e la fel ca înainte, cărțile nu-i mai vorbesc, nu-i mai spun nimic. Mama lui dragă e bolnavă, tatăl ar vrea doar să se laude cu el prin oraș, oamenii trăiesc greu, foametea e la ordinea zilei. Sentimentul de înstrăinare predomină atâta vreme cât protagonistul se află în orașul natal. Adevărata lui familie nu mai e acasă; acum, adevărata lui familie e pe front... și se împuținează pe zi ce trece.

Tragedia rezultă din faptul că acești tineri nu-și mai pot imagina viitorul. Tot ceea ce ei năzuiau sau visau odată pare irealizabil; singura realitate e lupta din tranșee. La fel de tragică este și inutilitatea acestei lupte și a războiului, în general: în ciuda zecilor de mii de morți, frontul nu se mișcă, rămâne același vreme de ani de zile, fiecare parte câștigând sau pierzând pe moment câțiva metri și nimic mai mult.

Cizmele lui Kemmerich simbolizează fragilitatea vieții umane pe front, unde este mai probabil ca o pereche de cizme să rămână intacte decât ca cel care le poartă să supraviețuiască. Ele trec de la unul la altul: viețile sunt frânte, dar cizmele rămân.

Aici nu există eroi sau anti-eroi, nu există alb și negru, ca în atâtea alte narațiuni de război. Germanii nu sunt cu nimic mai buni sau mai răi decât cei de pe partea cealaltă a baricadei, francezii, englezii, americanii sau rușii. Felul uman în care Paul se poartă cu prizonierii ruși, frământările sale în fața francezului ucis, sunt tot atâtea dovezi ale faptului că toți suntem oameni, toți suntem de fapt o mare familie, ”camarazi”, pe care niște decizii stupide ale unor conducători i-au pus față în față ca să se măcelărească reciproc.

Autorul lansează așadar indirect o critică foarte dură la adresa celor care au inițiat războiul, care a dus la pierderea atâtor vieți omenești. Noile tehnici de război au făcut posibil acest genocid în masă, și Paul vorbește de mitraliere, de avioane, de gaze, de grenade, de aruncătoare de flăcări, iar spre final, de tancuri.

Dacă cei care au câștigat în cele din urmă războiul, între care și românii, mai pot spune că sacrificiul nu a fost zadarnic, cei care au pierdut, cum au fost germanii, au resimțit și mai puternic pierderile uriașe de pe toate planurile.

Romanul, care seamănă bine cu un jurnal de front, se încheie oarecum în mod așteptat cam deodată cu războiul.

Erich Maria Remarque a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1931) și totodată la Premiul Nobel pentru Pace (în același an), dar n-a primit niciunul dintre ele tocmai din cauza opoziției venită din propria sa țară, Germania. Peste câțiva ani, regimul nazist îi ardea cărțile; el se retrăsese prudent în Elveția, iar peste câțiva ani a emigrat în Statele Unite ale Americii.

Cartea a fost și ecranizată la Hollywood, în regia lui Lewis Milestone, pe numele său real Leib Milstein, evreu născut la Chișinău. Filmul, cu numele All Quiet on the Western Front, a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun film și cea mai bună regie în 1930.

Impactul pe care cartea și filmul le-au avut asupra cititorilor și audienței a fost unul foarte mare, dar tot nu a fost suficient pentru a evita cel de-al doilea război mondial.

Galactic Cowboys - Machine Fish (1996)

Galactic Cowboys - Machine Fish, Metal Blade Records, 1996.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii:

01. Feel The Rage 3:14 (Colvin, Huggins)
02. The Struggle 5:54 (Colvin)
03. Fear Not 5:03 (Colvin)
04. Stress 4:35 (Colvin)
05. Psychotic Companion 7:32 (Colvin)
06. In This Life 3:14 (Colvin, Huggins)
07. Easy To Love 4:09 (Colvin)
08. Red Sun 4:59 (Colvin, Huggins, Doss)
09. Idle Minds 4:11 (Huggins, Colvin, Doss)
10. The Lens 5:25 (Doss, Huggins, Colvin)
11. Pattin' Yourself On The Back 3:45 (Colvin)
12. In A Lonely Room 4:45 (Colvin)
13. 9th Of June 5:24 (Colvin)
14. Arrow 6:58 (Huggins, Doss)

Galactic Cowboys:

Ben Huggins - solist vocal, chitară
Monty Colvin - chitară bass, voce, liderul trupei
Wally Farkas - chitară, voce, clape
Alan Doss - baterie, voce, producătorul albumului

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,49/5; Amazon: 4,5/5.

La începutul anilor 1990, muzica heavy metal atingea apogeul iar trupele cele mai cunoscute scoteau albume de referință, care ajungeau și în topuri, spre surprinderea multor critici, care vedeau acest gen muzical ca fiind unul în esență ”de nișă”, cu adresabilitate redusă. The Black Album al celor de la Metallica (1991) avea să spargă toate barierele, aducând stilul thrash metal, o variantă mai agresivă de heavy metal, la un nivel de popularizare de nebănuit înainte, în America și nu numai.

Tot în acel an, 1991, avea însă să apară și Nevermind al trupei Nirvana, care a avut de asemenea un impact notabil. Stilul grunge, promovat de Nirvana, a ajuns în scurt timp foarte popular în special în Statele Unite ale Americii, iar formații precum Alice in Chains, Soundgarden, Pearl Jam, Stone Temple Pilots și altele, majoritatea din Seattle, au călcat în scurt timp pe urmele celor de la Nirvana, cunoscând un succes comercial care a depășit așteptările. 

În scurt timp, preferințele publicului și ale caselor de discuri americane au rămas fixate pe grunge, iar trupele care cântau un heavy metal mai clasic au trebuit să se adapteze, uneori să se reinventeze sau să renunțe. Puține au mai rămas ”pe baricade”, fidele stilului original și fanilor acestuia.

Printre aceste formații se numără și Galactic Cowboys, o trupă din Houston (statul american Texas), înființată în 1989 de bassistul Monty Colvin (liderul trupei) și toboșarul Alan Doss, care inițial făceau parte din formația The Awful Truth. Lor li s-au adăugat solistul vocal Ben Huggins și chitaristul Dane Sonnier. Primele două albume, Galactic Cowboys (1991) și Space In Your Face (1993) au fost realizate în această formulă și au apărut la DGC Records, aceeași casă de discuri care a scos și albumul Nevermind al celor de la Nirvana. Cu toate acestea, Galactic Cowboys au abordat un stil heavy metal mai clasic, cu influențe de rock progresiv, albumele fiind produse de Sam Taylor, care era și producătorul trupei King's X din Austin (tot Texas), cu care Galactic Cowboys seamănă cel mai bine ca abordare melodică.

După 1993, Galactic Cowboys au trecut prin niște momente mai dificile, s-au și separat o perioadă, apoi au revenit, dar cu unele schimbări: Wally Farkas l-a înlocuit pe Dane Sonnier la chitară, și trupa a părăsit casa de discuri DGC și, prin urmare, și pe producătorul Sam Taylor, pentru Metal Blade Records, iar toboșarul Alan Doss a trecut și în postura de producător.

Primul album în noua formulă, Machine Fish (1996), a dat măsura stilului muzical care va caracteriza trupa și pe următoarele trei albume, până în anul 2000, când s-a produs ruptura aparent definitivă. Pe Machine Fish, Galactic Cowboys sună mult mai heavy decât pe precedentele două albume, elementele de rock progresiv aproape au dispărut, iar stilul este apropiat ca agresivitate de thrash-ul promovat cu ani înainte de cele 4 mari trupe americane care au definit acest gen: Metallica, Megadeth, Slayer și Anthrax. Sunt însă audibile și influențele grunge, care în acel moment era stilul dominant pe scena heavy metal americană.

Albumul este neobișnuit de uniform, cel puțin la primele audiții, dând impresia că este aceeași piesă repetată la infinit, cu două excepții notabile: baladele Easy To Love (de la mijloc) și Arrow (la final). După câteva rulări, piesele se diferențiază tot mai pregnant.

Prima parte a albumului este mai reușită și mai compactă din punct de vedere stilistic. Piesa de început, Feel The Rage, este una dintre cele mai bune, abordarea este directă, stilul agresiv, vocea lui Ben Huggins (ajutat de ceilalți) se încadrează perfect. Urmează, cam pe același calapod, The Struggle, o melodie poate puțin prea lungă, dar aproape de același nivel de agresivitate cu prima. A treia piesă, Fear Not, este cea mai complexă și mai reușită de pe tot albumul, după părerea mea. Trupa reușește să îmbine stilul thrash cu grunge și progresiv, într-un tot unitar care dă rezultate. Vocea lui Ben Huggins iese din nou în evidență în sens pozitiv, iar fundalul sonor, în care se aude ”Animals Smell Fear”, adaugă o notă de agresivitate suplimentară. Următoarele trei piese, Stress, Psychotic Companion și In This Life, sunt asemănătoare cu primele ca linie melodică. Surprinde neplăcut durata uneori exagerată a melodiilor, de parcă băieții ar fi fost plătiți la secundă și au lungit în mod nejustificat unele piese: Psychotic Companion are cel puțin vreo două minute în plus în care se repetă la nesfârșit același ritm. De altfel, repetiția și monotonia sunt principalele probleme ale acestui album. O piesă mai scurtă, cum e In This Life, are un impact mult mai pregnant decât un lălăit care nu se mai termină.

Prima parte se încheie cu balada Easy To Love, oarecum în afara registrului obișnuit al formației, și care este de o calitate mediocră, ceea ce se poate spune și despre Arrow, din final.

În a doua jumătate a albumului, aparent, trupa experimentează. Piesele sunt ușor diferite ca stil comparativ cu cele de pe prima jumătate, unele chiar sunt mai vechi - de exemplu, Red Sun este o melodie mai veche, care n-a fost suficient de bună (??) pentru a apare pe albumele precedente, dar a apărut pe acesta. Două melodii merită evidențiate ca fiind mai apropiate de rock-ul progresiv: The Lens și In A Lonely Room, totodată dintre cele mai frumoase de pe acest album. Pattin' Yourself On The Back pare să fie un fel de parodie, o miștocăreală muzicală. 9th of June, penultima piesă, este oarecum asemănătoare cu cele din prima jumătate, are un nivel ridicat de agresivitate, dar vocea aici parcă joacă rolul de a contrabalansa, de a contrasta, refrenul fiind foarte melodic, în opoziție cu forța instrumentală emanată și care se accentuează (și se accelerează) pe final.

Temele abordate sunt cele obișnuite în lumea heavy metal. Trupa nu excelează la capitolul liric dar nici nu se afundă în grotesc. Lupta dintre bine și rău (The Struggle), diferența dintre aparență și esență (The Lens), mânia (Feel The Rage), singurătatea (In A Lonely Room), manipularea (9th Of June), iubirea (Easy To Love) sunt câteva dintre subiectele prezente. Nu lipsesc mesajele ironice (Psychotic Companion, Pattin' Yourself On The Back). Din perspectiva unora (dar nu și a membrilor trupei!), Galactic Cowboys este o trupă creștină, în sensul că există și unele mesaje cu tentă religioasă (pozitivă). De exemplu, se face apel la frica de Dumnezeu (Idle Minds), se vorbește de îngeri (Easy To Love dar și altele), de trup și spirit (The Struggle). Ultimele două melodii, 9th Of June și Arrow, au un text care poate fi interpretat și în sens religios. Cu toate acestea, tematica nu este în mod clar sau majoritar religioasă.

Oricum, acestea sunt mai degrabă detalii de finețe, pentru că ascultătorul pune în primul rând preț pe melodie și abia în mod secundar pe text. Iar Machine Fish este un album care excelează la capitolul melodic. Este în primul rând meritul lui Monty Colvin, basistul și liderul trupei, care este totodată și compozitorul, unic sau împreună cu alți membri, a 13 din cele 14 piese de pe album.

Vestea bună pentru fanii acestei trupe este că ei s-au reunit și, după 17 ani, au scos un nou album, Long Way Back To The Moon (2017), în formula originală, deci cu Dane Sonnier la chitară. Deși aflați acum la o vârstă venerabilă, cowboy-ii galactici încă mai fac furori!

Night of the Living Dead 3D: Re-Animation / Noaptea morților vii 3D: Re-Animarea (2012)

Regia: Jeff Broadstreet. Producători: Jeff Broadstreet, Andrew Divoff, Michael Dwyer, Ingo Jucht.
Scenariul: Jeff Broadstreet, Robert Valding.
Cu: Andrew Divoff, Jeffrey Combs, Sarah Lieving, Robin Sydney, Adam Chambers.
Nerecomandat copiilor și adolescenților sub 18 ani.
IMDb: 3,0/10; Rotten Tomatoes (Audience Score): 8%; Amazon: 2,8/5.

Nu-mi place moartea și nici filmele cu morți, fie ei zombi sau altceva, și, după cum am mai menționat, nu sunt deloc un fan al filmelor de groază. Înțeleg goana după adrenalină a unora, precum și faptul că aceste filme pot avea unele merite artistice, cinematografice, pot stârni imaginația și nu sunt chiar atât de departe de genul science-fiction (care îmi place), doar că aici lipsește complet partea ”științifică” iar partea de ”fantastic” depășește de multe ori limitele bunului simț.

În filmul de față, nici măcar chestiunile elementare ale unei ”povești” nu sunt respectate. Nu prea există narațiune, nici intrigă, nici măcar acțiune, cu excepția finalului. La prima vedere, realizatorii au dorit să încaseze repede niște bani, doar pe baza titlului și a numelui actorilor. Să explic. 

Titlul, ”Noaptea morților vii” (”Night of the Living Dead”), este cel al unui film horror clasic din 1968, regizat de George Romero. Din diverse motive, drepturile de autor pentru acest film nu au fost rezolvate, în consecință oricine și oricând poate face un film cu același titlu (sau un titlu asemănător), cum de altfel s-a mai întâmplat. Chiar regizorul Jeff Broadstreet a realizat în 2006 un film pe baza aceleiași povești, cu titlul ”Noaptea morților vii 3D” (”Night of the Living Dead 3D”), a cărui singură valoare suplimentară era utilizarea tehnologiei 3D. Dacă din punct de vedere tehnic filmul a fost mai bine realizat, el a fost intens criticat din toate celelalte puncte de vedere. Ei bine, acțiunea din ”Noaptea morților vii 3D: Re-Animarea” se petrece înaintea evenimentelor din ”Noaptea morților vii 3D”, având același regizor. Doar că legătura dintre ele este foarte ambiguă - un singur personaj se regăsește în amândouă, Gerald Tovar Jr., doar că el este interpretat de actori diferiți (Sid Haig în versiunea din 2006, Andrew Divoff în cea din 2012). Desigur, ambele sunt filme cu zombi, dar asta se poate afirma și despre alte zeci de pelicule. Oricum, filmul acesta se poate vedea independent de urmarea sa (care, paradoxal, cronologic vorbind, s-a realizat înainte); și, dacă ar fi să dăm crezare criticilor, nici nu merită să ne ostenim să vedem ”Noaptea morților vii 3D”. Și trecem și la completarea titlului cu ”Re-Animarea”. Logic, trebuia inventat ceva. Și, dacă tot îl ai în distribuție pe Jeffrey Combs din filmul Re-Animator, de ce să nu atragi atenția asupra acestui aspect?

Ajungem așadar și la actori. Pentru fanii filmelor de groază, actorii selectați sunt nume sonore, începând cu Andrew Divoff (cunoscut din Wishmaster) și Jeffrey Combs. Nici frumoasele Sarah Lieving (Super-Shark), Robin Sydney sau Denice Duff nu sunt de lepădat. Plus tehnologia 3D...

Din păcate, cum spuneam, probabil mulți dintre fanii filmelor și actorilor menționați au fost sau vor fi dezamăgiți de acest film, care nu prea are nici cap, nici coadă, și nici măcar nu sunt prea mulți zombi.

Privit independent de filmele clasice la care face referire, și cu care, la drept vorbind, nu are nici o legătură, ”Noaptea morților vii 3D: Re-Animarea” are și unele momente bune. Andrew Divoff, în rolul principal al patronului firmei de servicii funerare Gerald Tovar Jr., monopolizează aproape în totalitate ecranul de la început și până la final și este foarte convingător. Fratele său Harold (Jeffrey Combs) vine în mod neașteptat în vizită, să ceară bani și o parte din moștenire. Dialogurile dintre cei doi frați sunt surprinzător de lungi, aproape telenovelistice, mai ales dacă ținem cont de faptul că este vorba de un film de acțiune (?) cu zombi (unde sunt acești zombi??), nu un episod din ”Tânăr și neliniștit”, deși prezența lui Denice Duff ne-ar putea sugera și asta.

La morgă mai lucrează o tânără ”emo”, ciudățica DyeAnne, căreia îi plac morții (Robin Sydney, magnifică), dar care nu-și face suficient de bine treaba și este pe cale să fie înlocuită de frumoasa și mult mai școlita Cristie Forrest (Sarah Lieving), care se angajează exact în ziua nepotrivită. Celor două li se adaugă supraponderala mătușă Lou (Melissa Bailey), un fel de contabilă a firmei, și tânărul muncitor bun-la-toate Russell (Adam Chambers), cam nepăsător și imprudent. Cea mai reușită scenă din film este cea în care DyeAnne, Cristie și Russ fumează ceva iarbă, iar Cristie are niște halucinații interesante.

Cam acesta este contextul în care se desfășoară evenimentele, atâtea câte sunt. Zombii apar și mai pe la început, ca să știm sigur că sunt prin preajmă, dar mai ales la final, când așteptarea deja depășește limitele și tensiunea acumulată pe parcursul filmului se eliberează în sfârșit, aducând și unele surprize.

Să mai spunem că sunt inserate și unele glume politice, pe care spectatorii non-americani le prind mai greu sau deloc. Mie mi-a trebuit ceva timp ca să-mi dau seama că personajul Sister Sara (Denice Duff) este o satiră la adresa lui Sarah Palin (pentru cine își mai amintește de ea...) și că Harold, un capitalist feroce, avid după bani, nu este întâmplător un susținător al Partidului Republican.

În fine, scenele mai spectaculoase sunt probabil cele care ar fi meritat văzute în 3D iar eu nu am avut această posibilitate, însă, sincer, repet, nu mă dau în vânt după creieri și sânge zburând prin aer.

Pentru cine este interesat de zombi, filmul oferă și o explicație ”științifică” a felului în care aceștia au apărut: niște deșeuri toxice lăsate de armata sau de guvernul Statelor Unite au acționat asupra cadavrelor pentru a le reanima... sau ceva în genul ăsta.

J. D. Salinger - De veghe în lanul de secară

J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară, Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, Iași, Ediția a IV-a, 2011, 280 pag., traducere de Cristian Ionescu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: J.D. Salinger, The Catcher in the Rye, Little, Brown and Company, Boston, 1951, 277 pag.

Goodreads: 3,8/5; Amazon: 4,1/5; Barnes & Noble: 4,2/5.

Acesta este genul de carte despre care se poate afirma că ar trebui citită la o anumită vârstă - și anume, în adolescență. Eu personal n-am avut această șansă ”la vârsta potrivită”, așa că am parcurs-o abia la maturitate, dar nu consider deloc că a fost o eroare, ba dimpotrivă, a fost o lectură foarte plăcută, odihnitoare, chiar relaxantă.

Personajul principal, Holden Caulfield, fost elev la ceva școală de fițe din apropiere de New York, ne povestește la persoana întâi câteva zile (de fapt, doar vreo două sau trei) din viața sa tumultoasă din preajma Crăciunului precedent, după ce tocmai a fost iarăși exmatriculat din cauza multiplelor corigențe. Stilul este ultra-mega-haios, și aici este atât meritul autorului, cât și cel al traducătorului - nici nu vreau să-mi imaginez ce a însemnat traducerea argoului new-yorkez al adolescenților din anii 1940-1950 în limbajul șmecheresc al adolescenților de azi de la noi.

Încetul cu încetul, pe măsură ce înaintăm cu lectura, ne dăm seama că Holden, prototipul adolescentului răzvrătit, este de fapt un tip destul de complex. Mai mult, deși tonul narațiunii este mai degrabă unul vesel, sau poate doar voit nepăsător, devine tot mai clar că acest băiat a traversat o perioadă destul de dificilă, și că a experimentat un anumit fel de depresie, altfel destul de tipică pentru adolescenții de atunci, ca și cei de astăzi. Partea bună este că suntem avizați, respectiv asigurați, încă din start, că totul ”s-a terminat cu bine”, fiindcă Holden povestește toate aceste evenimente după ce ele s-au încheiat, deci nimic rău sau grav nu i se putea întâmpla. Dar mai este Holden, cel care povestește, același cu Holden, cel din întâmplările povestite? S-a schimbat în vreun fel?

Aparent da. În mod destul de evident, ceea ce autorul vrea cumva să evidențieze este criza adolescentului care se află între două vârste - cea a copilăriei și cea a maturității. Holden, deși adolescent, este încă în mare măsură un copil după modul în care reacționează la diversele întâmplări. Singurele personaje de care se simte cu adevărat atașat sunt copiii - și în mod particular sora sa, Phoebe, și (ceea ce conferă o notă dramatică) fratele său decedat, Allie, pe care îl pomenește mereu. Este preocupat de chestiuni relativ copilărești, precum migrația rațelor din Central Park, îl deranjează snobismul, nu-i plac filmele, este imatur din punct de vedere sexual, iar sentimentele sale față de fete sunt destul de neclare. Dintre persoanele mature, singurele pe care le apreciază par să fie călugărițele, probabil tocmai din cauza faptului că simbolizează puritatea, inocența, și ca urmare a caracterului lor asexual.
Timiditatea sa față de fete, incapacitatea sa de a relaționa dincolo de micile atingeri, pasivitatea în raport cu Jane Gallagher, față de care nutrește totuși ceva asemănător cu dragostea, denotă și o anumită naivitate dar și un potențial trecut mai complicat, în care să fi fost abuzat. Teama sa de abuz, în ambele sensuri, poate să provină dintr-o experiență directă în acest sens, și reacțiile sale, uneori exagerate, pot fi puse pe seama unei istorii personale care nu este direct mărturisită, ci doar sugerată. Holden simte de altfel compasiune pentru alte victime ale unor agresiuni - de exemplu James Castle sau chiar Jane Gallagher, și intervine pentru a șterge cuvinte injurioase de pe pereții școlii unde învață Phoebe și alți copii de școală primară.
Ce ar vrea Holden să facă în viață? El îi mărturisește surorii sale mai mici că ar vrea să fie supraveghetorul unor copii care se joacă într-un lan de secară, să-i ferească de pericolul de a cădea dincolo. Este o interesantă parabolă, prin care Holden vrea să sugereze că, de fapt, ar dori să-i păzească pe copii de a deveni adulți. Paradoxal, expresia ”de veghe în lanul de secară” este preluată greșit dintr-un poem al lui Robert Burns, ”Comin thro' the rye”, unde sensul este total diferit, și anume oamenii se întâlnesc (și nu veghează) în lanul de secară, implicând sexualitate și nu inocență.
Phoebe îl convinge cumva, indirect, pe Holden, că a fi adult nu este de fapt chiar atât de rău. În scenele finale ale cărții, în care Phoebe se joacă pe carusel, Holden face primul pas spre maturitate.
Finalul cărții nu este tocmai unul obișnuit. De altfel, cartea nici nu are vreun final anume, pentru că nu știm propriu-zis ce s-a întâmplat mai departe cu Holden. Va continua școala? Nici măcar nu știm ce a făcut de la evenimentele povestite și până în ”prezent”, ne spune doar că a fost bolnav... și s-au făcut destule speculații și cu privire la boala de care ar fi suferit.
Cert este că narațiunea în sine nici nu contează. Romanul are profunzime pentru că autorul pune accent pe emoțiile, sentimentele și trăirile personajului principal, în raport cu unele evenimente din viața sa, iar unicitatea cărții este dată de faptul că toate aceste trăiri sunt redate prin vocea acestui personaj, cu limbajul său specific.
J. D. Salinger a fost extrem de retras aproape toată viața sa. Totuși, într-un interviu acordat în tinerețe, a admis faptul că romanul este parțial unul autobiografic. Acest fapt creionează și o nouă perspectivă asupra acestei cărți, devenită una dintre cele clasice ale secolului XX. Succesul său de piață și importanța sa în literatura americană postbelică se datorează și imaginarului colectiv, foarte atașat după anii 1950 de personajele ”rebele”. Holden întruchipează un astfel de caracter, mereu critic la adresa societății, genul de adolescent anti-sistem, cu care s-au identificat mulți dintre cititori, în special dintre cei tineri, în deceniile următoare, dominate în America de generația flower-power și de revoluția sexuală, anti-tradiționalistă și anti-conservatoare.
Cartea a fost în egală măsură lăudată (de critici și de cititori) și respinsă, îndeosebi de autoritățile din domeniul educației, care nu vedeau cu ochi buni o lectură având în centrul său un tânăr cu multe apucături nonconformiste. Faptul că Holden, aflat peste noapte într-un hotel, asistă la scene ”perverse” și apelează la serviciile unei prostituate (minor fiind, și probabil și prostituata), excesul de alcool, descrierea de localuri și cluburi rău famate, bătăile cu Stradlater sau cu Maurice, referirile cam fără perdea cu privire la sexualitate (și homosexualitate), au determinat ca romanul să fie interzis în unele școli și licee, iar dezbaterile pe această temă continuă până în zilele noastre.
De atunci, societatea a mai evoluat, iar detaliile care șocau în anii 1950 nu mai au același impact astăzi. Cred, personal, că este o carte foarte bine scrisă, care merită citită la orice vârstă, de la 13 ani în sus.

Bobby Bazini - Where I Belong (2014)

Bobby Bazini - Where I Belong, Universal Music Canada, 2014.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata:

01. Heavy Love 3:19
02. Cherish Our Love 4:02
03. Cold Cold Heart 3:20
04. Bubblegum (I Can't Stop This Feeling) 4:22
05. Where I Belong 3:39
06. Ain't No Love in the Heart of the City 4:06
07. I'm Gonna Be Your Man 4:19
08. Take Me Home 4:11
09. Down On My Knees 3:38
10. Worried Again 4:21
11. There Ain't No Words 3:55
12. Wish You Were Here 6:31
Bonus track
13. To Love Somebody (feat. Serena Ryder) 5:17

AllMusic (user ratings): 4/5; Amazon: 5/5; Discogs: 3,5/5.

Bobby Bazini (pe numele său real Bobby Bazinet) este un tânăr cântăreț canadian din partea francofonă a Canadei, care și-a început cariera muzicală la doar 20 de ani, în 2009, când și-a lansat primul single, I Wonder, urmat de primul album, Better in Time, în 2010. La fel ca și alți artiști canadieni de limbă franceză (și am menționat mai demult chiar pe acest blog pe Celine Dion sau trupa Arcade Fire), Bobby a ales să cânte în engleză, având astfel oportunitatea de a se adresa unui public mai larg.

După succesul înregistrat cu primul album, Bobby a avut șansa să meargă în Statele Unite, mai exact în California, unde a fost ajutat de producătorul Larry Klein la realizarea următorului său album, Where I Belong (2014), pentru care a colaborat și cu alți câțiva muzicieni, precum Booker T (orgă), Jack Ashford (percuție) și Jay Bellerose (tobe). Între timp, a apărut și al treilea său album, Summer Is Gone (2016).

Revenind la Where I Belong, acesta a avut un succes deosebit, în special în Canada, unde a fost cel mai bine vândut album din 2014, dar și în Statele Unite. Tânărul Bobby cântă bine la chitară, într-un stil pe care l-aș caracteriza mai degrabă mai apropiat de muzica country, decât de folk sau rock. Multe melodii sunt de altfel definitorii în acest sens, având un ritm și o tematică specifică muzicii country - Heavy Love, Cherish Our Love, Cold Cold Heart, Ain't No Love in the Heart of the City, Take Me Home. Aș spune chiar că aceste melodii formează ”scheletul” întregului album, chiar dacă nu sunt neapărat cele mai reușite - până la urmă această chestiune depinde și de gusturi.

Dincolo de melodii, ceea ce impresionează este vocea ”spartă”, răgușită, a lui Bobby, care este oarecum în contrast cu vârsta acestuia, aducând mai degrabă cu Joe Cocker, Rod Stewart, Bruce Springsteen sau Paolo Nutini, chiar dacă, declarativ, artiștii preferați de Bobby sunt Bob Dylan, Johnny Cash sau Marvin Gaye.

Filiera soul și blues este de asemenea foarte evidentă pe album, în special în a doua sa jumătate, unde predomină melodiile lente, și unde vocea lui Bobby iese mai mult în evidență, atât pe piesa care dă titlul albumului, Where I Belong, precum și pe I'm Gonna Be Your Man, Worried Again sau There Ain't No Words, aceasta din urmă fiind cea mai lentă dintre toate. Preferata mea dintre acestea este Worried Again, cu un ritm mai alert și o tematică mai puțin siropoasă. De altfel, după cum sugerează și titlurile melodiilor, subiectul universal abordat este dragostea... și nimic altceva.

O mențiune specială merită și ultima melodie, Wish You Were Here, care este oarecum prea lungă și mult prea repetitivă, situație care se regăsește într-o mai mică măsură și pe alte piese. Intervenția corului, care îl acompaniază pe solist în anumite melodii, este de cele mai multe ori binevenită, și crează o anumită diversitate în interpretare.

Melodia ”bonus” (care nu apare pe toate variantele vândute), To Love Somebody, este un cover după melodia cu același nume a lui Bee Gees, interpretată mai recent și de Michael Bolton. Aici vocea artistului se împletește cu cea a Serenei Ryder într-un duet pe care îl cred mai degrabă experimental. Piesa se potrivește cu contextul ultra-sentimental cu care se sfârșește albumul.

Albumul formează un ansamblu bine integrat, melodiile ”curg” frumos una din cealaltă, există un echilibru stilistic și de interpretare, chiar dacă tonalitatea și tematica se schimbă ușor, aproape imperceptibil, de la una mai veselă la început la una mai sobră spre final.

Din punctul meu personal de vedere, după mai multe audiții, piesa cea mai reușită de pe album este Bubblegum (I Can't Stop This Feeling), o melodie veselă, ritmată, glumeață, cu certe influențe funk, un artist pus pe șotii și un cor care acompaniază în mod corespunzător pentru un efect maxim asupra audienței.

Bobby Bazini este oarecum abia la începutul carierei, dar deja și-a făcut un nume, cel puțin în țara sa de origine, Canada. Pentru el, obiectivul pe termen lung ar putea fi pătrunderea mai solidă pe piața americană și, eventual, cea europeană, care este însă mai puțin receptivă la muzica country.

Roald Dahl - George și miraculosul său medicament

Roald Dahl, George și miraculosul său medicament, Editura Arthur, Grupul Editorial ART, București, 2016, 120 pag., ilustrații de Quentin Blake, traducere de Florin Bican (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Roald Dahl, George's Marvellous Medicine, Jonathan Cape, London, 1981, 96 pag.

Goodreads: 4,03/5; Amazon: 4,5/5; Barnes&Noble: 4,6/5.

Prima întrebare legitimă pe care, probabil, cineva mi-ar adresa-o în legătură cu această carte este dacă am dat în mintea copiilor.

Ei bine, nu, sau nu tocmai, dar atunci când ai doi copii de 9, respectiv 5 ani, ești oarecum nevoit să o faci, și încă destul de des. Și când acești copii îți fac parcă în ciudă refuzând să citească (aproape) orice, sigur că te stresezi să găsești lecturile potrivite.

Prima concluzie, care nu are legătură cu această carte, este că gusturile literare ale copiilor s-au schimbat foarte mult de când eram noi copii. Probabil această afirmație va fi valabilă și în viitor, pentru alte generații, așa că nici nu mai are rost să mai pomenesc CÂND anume eram noi copii, dar totuși să amintesc faptul că, printre lecturile mele de atunci, se numărau povești și povestiri de autori precum Ion Creangă, Petre Ispirescu, Ioan Slavici, Dumitru Almaș, Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu, toți ”băștinași”.

Astăzi, noua generație, mult mai emancipată, globalizată și computerizată, nu mai acceptă (decât poate cu cele mai îndârjite rugăminți) să citească așa ceva. Așa că părinții n-au de ales și trebuie să își ”updateze” lecturile cu ceea ce există pe piață și, mai ales, ceea ce le place copiilor.

Așa că atunci când am aflat că fetița mea de (atunci) 8 ani a părut interesată de o carte citită la școală de doamna învățătoare, Charlie și fabrica de ciocolată, imediat am trecut la faza investigativă și am descoperit că e o carte scrisă de Roald Dahl și publicată de Editura Arthur, care, în treacăt fie spus, a publicat recent și romanele din seria Harry Potter, favoritele nr. 1 ale fetiței mele. Bine, aici trebuie menționat că acestea au sute de pagini și că îi sunt citite de către părinți (ea nu ar face un astfel de efort...).

Revenind la Roald Dahl, am văzut că există o serie de autor publicată de editura Arthur, că sunt cărți mai accesibile și ca număr de pagini, și sunt adaptate pentru copii, având și ilustrații potrivite, haioase (de Quentin Blake), și caractere mari, astfel încât copiii să nu se plângă că e ”scrisul prea mic”.

”George și miraculosul său medicament” este poate una dintre cele mai scurte, cu puțin peste 100 de pagini cu tot cu ilustrații, și se citește foarte ușor. Totuși, am avut unele dubii înainte de a o oferi drept lectură copiilor mei.

Dubiile se leagă de ”miraculosul medicament” pe care George îl prepară bunicii sale malefice. Este absolut sigur, științific vorbind, că o astfel de combinație de ingrediente, sau și numai unele din acele ingrediente, ar ucide pe loc pe oricine. Și sigur că îți pui problema: dacă și copilului tău i-ar trece prin cap să încerce să recreeze miraculosul medicament?!

Din fericire, copiilor mei nu le-a trecut așa ceva prin cap, și bănuiesc că asta este valabil pentru majoritatea copiilor. În primul rând pentru că, din start, povestea este neverosimilă: nu există, cel puțin din punctul de vedere al copiilor mei, o astfel de bunică îngrozitoare, un fel de zgripțuroaică, Babă Cloanță și vrăjitoare la un loc. Toate bunicile din lumea reală sunt iubitoare, duioase, blânde, drăgăstoase și se poartă minunat cu nepoții lor, nu??

Mai apoi elementele fantastice sunt tot mai evidente, pe măsură ce bunica și animalele din jurul casei fac cunoștință cu efectele miraculosului medicament și ale celorlalte medicamente pe care George le-a făcut la îndemnul părinților săi, în încercarea de a-l recrea pe cel original.

Sfârșitul este cam abrupt și oarecum neașteptat, dar rezolvă într-un fel situația, lăsând totuși unele semne de întrebare cu privire la morala poveștii.

Bineînțeles, copiilor puțin le pasă de morala poveștii. Vă pot spune că ambilor mei copii le-a plăcut cartea și că s-au distrat copios, mai ales în partea în care George adăuga ingrediente pentru miraculosul său medicament.

Filip cel bun (1975)

Regia: Dan Pița. Producător: Eugen Mandric.

Scenariul: Constantin Stoiciu.

Cu: Mircea Diaconu, Lazăr Vrabie, Ileana Popovici, Vasile Nițulescu, Ica Matache.
Recomandat tuturor vârstelor (audiență generală).
IMDb: 7,6/10; Cinemagia: 7,7/10; Cinemarx: 8,1/10.

Prima dată am crezut, judecând după titlu, că e vreun film istoric. Nu auzisem de niciun voievod Filip cel Bun, dar știam de Alexandru cel Bun și de Filip cel Frumos, și eram conștient că nu cunosc toți voievozii.
Apoi, când a început filmul, văzând cadrele cu un apartament decorat mai degrabă în stil burghez, m-am gândit că acțiunea se petrece în perioada interbelică sau chiar antebelică. Păi cum, un film comunist realist, contemporan, în care eroul stă altundeva decât la bloc?!
Surprizele au continuat cam în aceeași manieră. Personajul principal, Filip (interpretat senzațional de Mircea Diaconu), este un absolvent de liceu care nu a reușit la admiterea la facultate. Până aici, nimic neobișnuit. Totuși, un mister: nu merge în armată? Nicăieri în film nu se explică cum a scăpat Filip de armată, principala teroare a vremii pentru toți absolvenții de liceu care nu intrau la facultate. Șocul vine însă chiar mai devreme: acest Filip nu are un loc de muncă!
Păi e posibil așa ceva? Cum, în societatea socialistă multilateral dezvoltată, în care toți oamenii primeau un loc de muncă prin repartiție, pe baza unor criterii rigide, Filip este de fapt un fel de șomer, noțiune inexistentă (oficial) în Epoca de Aur?
E adevărat că i se caută un loc de muncă, dar nu de către cei care ar fi avut acest rol, ci de către cei apropiați, în speță membrii familiei, care folosesc pârghiile avute la îndemână (PCR - pile, cunoștințe, relații), pentru a-i găsi eroului un loc călduț în societate. Nici că se putea o critică mai acidă la adresa regimului comunist, a sistemului de pile, șmecherii și șpăgi.
De altfel, atmosfera este în general sumbră, în contrast cu propaganda oficială ”luminoasă”. Filip nu pare foarte interesat de primul loc de muncă făcut rost de potențialul său cumnat, Lucian (George Calboreanu jr.), într-o hală dezafectată, care arată ca după război, unde trebuie să scrie într-un registru diverse amănunte legate de animalele de companie aduse acolo pentru vaccinare. Urmează însă un alt job, mai atractiv, la un depozit, ”Meteor”, unde îl are șef pe Atanasiu (Lazăr Vrabie), fostul coleg al tatălui său la o fabrică.
Filip este la debutul vieții adevărate, la primul loc de muncă, primul salariu, prima dragoste - Angela, ”rulotista” (Ileana Popovici), prima bătaie... dar și primele descoperiri asupra felului cum funcționează sistemul. Apariția lui Lupu (Gheorghe Dinică) vine să dea peste cap aparenta liniște din sânul familiei lui Filip. Din acest moment, Filip se transformă dintr-un personaj pasiv, supus și adaptat permanent împrejurărilor, într-un investigator al trecutului familiei sale, în special a tatălui său (Vasile Nițulescu), în vreme ce mama sa (Ica Matache) preferă să nu îl ajute prea mult. În acest scop călătorește (o călătorie reală, dar și inițiatică) la fabrica unde tatăl său lucrase alături de cele două personaje negative, Atanasiu și Lupu, și unde aceștia greșiseră în raport cu un anume Ionescu (George Constantin), care apare doar mai târziu în scenă.
Filip este un prototip neobișnuit al insului moral, care, plecând de la niște principii sănătoase, nu acceptă compromisurile și nu se lasă păcălit nici măcar de membrii familiei sale, creându-și propriul său drum în viață. El este în fond un personaj anti-sistem, pentru că sistemul, așa cum apare și transpare din peliculă, este unul corupt, murdar, imbecil.
Moralitatea lui Filip nu se raportează însă și la relațiile amoroase, care se desfășoară pe fundalul narațiunii principale. La fel ca și în alte filme ale sale (am văzut demult Pas în doi), Dan Pița nu se sfiește să prezinte o serie de aspecte din viața tinerilor (de atunci, dar și de acum), cu accent pe relațiile de cuplu, dar și pe conflictul dintre generații. Oarecum curios, predomină promiscuitatea sexuală, în ton cu generația flower-power, dar în opoziție cu familia tradițională, reprezentată de părinții lui Filip. În afara relației lui Filip cu Angela, al doilea cuplu neortodox este cel format din Simona, sora lui Filip (Florina Luican), și Lucian, care trăiesc în concubinaj (ce mai propagandă făcută familiei!) în casa părinților. Mai mult decât atât, Simona îl înșeală pe Lucian și se și desparte (temporar) de el, ba chiar pleacă de acasă, fără să-i pese de criticile acide aduse de părinți, care își doresc ca odraslele să fie căsătorite și la casa lor... și un ginere ca Lucian, care lucrează în Comerțul Exterior!
La fel ca și sora sa, Filip decide în cele din urmă că e momentul să rupă orice legătură cu trecutul și pleacă din București pentru a munci în fabrică (un combinat siderurgic pare să fie), acolo unde au lucrat și tatăl, și bunicul lui, reparând cumva peste timp greșeala părintească și reluând șirul tradiției din familia sa, pe linie paternă.
În film apar ca personaje secundare sau cu roluri minore o serie de actori foarte cunoscuți, precum Gheorghe Dinică, Draga Olteanu, George Mihăiță, Mihai Mălaimare, Marin Moraru. De notat și faptul mai trist că aceasta a fost ultima peliculă în care a jucat Lazăr Vrabie, în rolul negativ al lui Atanasiu. Lazăr Vrabie avea să plece dintre noi în 1974, cu puțin timp după finalizarea filmărilor.
Este interesant cum unii critici de cinema consideră că acest film este propagandist și proletcultist. Eu aș zice că dimpotrivă... Deși alegerea lui Filip (fabrica) poate fi interpretată în sensul propagandei din epocă, toate celelalte elemente ale filmului contrazic ideile avansate și promovate de regimul comunist. Nu întâmplător filmul a fost cenzurat, dar, din păcate, varianta originală se pare că s-a pierdut. Chiar și așa cenzurat, Filip cel bun oferă o imagine verosimilă a realității din Epoca de Aur: autobuze super-aglomerate, depozite de unde toată lumea fură și ”face învârteli”, fete emancipate, familii cu probleme, tot felul de șmecheri și șmenari, șantiere zgomotoase, vânzătoare agresive cu clienții, chefuri de pomină, cu mâncare și (mai ales) băutură, dar și cu muzică rock... Am rămas surprins să aud melodia Negru Vodă a lui Phoenix la cheful fiului lui Atanasiu, și la fel de surprins să văd cum se și dansează pe o astfel de muzică!
După mai bine de 40 de ani, filmul rămâne unul de actualitate, ba chiar se mulează mai bine pe actualele probleme ale tinerilor, în ceea ce privește găsirea unui loc de muncă, a unui drum în viață.

James Patterson - Cradle and All / Fecioară

James Patterson, Cradle and All, Little, Brown and Company, Boston, 2000 (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală (un pic diferită și cu un alt titlu): James Patterson, Virgin, McGraw Hill, New York, 1980.

Cartea nu a fost tradusă în limba română. Nu este recomandată copiilor sub 12 ani.

Goodreads: 3,87/5; Amazon: 4,0/5; Barnes&Noble: 3,6/5.

James Patterson este unul dintre cei mai cunoscuți și mai bine vânduți scriitori americani ai momentului, dar pentru mine aceasta a fost prima carte a sa pe care am citit-o și, sincer, am rămas un pic dezamăgit. Faptul că nu a fost tradusă în română nu mă miră - nici eu nu cred că merită efortul. De altfel, pentru un autor care trăiește din scris, și are aproximativ 150 de cărți (!!!) la activ, majoritatea formând serii cu aceleași personaje sau cel puțin cu același personaj principal, aș zice că este oarecum indecent să scoți la ”reșapat” o poveste pe care ai scris-o în 1980 într-un fel (ediția originală, Virgin, pentru adulți) și pe care să o ”updatezi” și s-o publici în alt fel în anul 2000, vezi Doamne, pentru adolescenți (tineri adulți).

Este o carte horror, care începe groaznic și se continuă cam la fel, așa că nu văd unde ar fi interesul mai pregnant al adolescenților. Sigur, pentru ei, temele abordate sunt și mai horror decât din punctul de vedere al unui adult: să fii însărcinată la 14 sau 16 ani nu e deloc o perspectivă prea fericită, și să mai fii și fecioară pe deasupra, asta da, chiar depășește orice imaginație!

Este de altfel nevoie de multă naivitate și credință, inclusiv acceptarea unui dualism extrem, al existenței unui Bine absolut și al unui Rău absolut, cu aproape nimic intermediar, pentru a putea duce lectura la un bun sfârșit. Premisa de la care pleacă întreaga carte este de-a dreptul ridicolă: două virgine, una în America (Kathleen) și una în Irlanda (Colleen), sunt gravide și conform unei profeții de la Fatima (între timp Biserica Catolică a publicat profeția, și n-are bineînțeles nici o legătură), una urmează să nască pe Fiul lui Dumnezeu iar cealaltă pe Fiul Satanei.

Deja probabil jumătate din potențialii cititori ar lăsa cartea din mână. Biserica Catolică investighează evenimentele, trimițând pe capul fecioarelor pe Anne Fitzgerald (fostă călugăriță, devenită detectiv), Justin O'Carroll (preot îndrăgostit de Anne), ambii americani, plus preotul Nicholas Rosetti, direct de la Vatican.

Autorul narează atât la persoana a treia, cât și la persoana întâi, din perspectiva Annei Fitzgerald, ceea ce, din punctul meu de vedere, încurcă cititorii. Se pare însă că este o caracteristică a romanelor lui James Patterson pe care unii o apreciază. Al doilea aspect de formă pe care l-aș critica este fragmentarea textului în numeroase capitole, foarte scurte. Probabil, pentru a menține cititorii permanent ”în priză”; în plus, acțiunea mereu se mută dintr-o parte în alta.

Narațiunea este însă liniară, deși apar tot felul de evenimente, de accidente, de lucruri necurate sau, mai bine zis, neverosimile. Miracole la tot pasul, prin care autorul încearcă să-și ademenească cititorii spre soluții mai degrabă greșite, căci nu poți ști care eveniment este miraculos și care nu.

Totul se îndreaptă spre punctul culminant: nașterea celor doi și bătălia finală, apocaliptică, între Bine și Rău. Autorul rezervă cititorilor săi niște surprize pe final, ceea ce era oarecum de așteptat. Pentru mine, cea mai mare surpriză a fost însă epilogul, care lasă deschisă calea pentru o altă carte, o continuare a acesteia. Mă mir că, după atâția ani, continuarea nu s-a mai scris; astfel, această carte rămâne una dintre puținele scrise de James Patterson care nu este integrată într-o serie.

Tematica asta horror-fantastică cu implicarea Bisericii pare să se fi vândut bine încă începând cu anii 1970, când s-au publicat multe cărți și s-au făcut filme (Exorcistul) de succes. Mai nou însă, într-o lume tot mai tehnologizată, tot mai atee sau mai agnostică, trebuie să vii cu ceva mai inteligent pentru a atrage cititorii. De exemplu, cărțile lui Dan Brown (Îngeri și demoni și Codul lui Da Vinci, printre altele) abordează de asemenea o tematică religioasă, dar la un alt nivel de înțelegere.

Varianta originală a cărții, Virgin, a fost ecranizată în anul 1991, rezultând un film de televiziune numit Child of Darkness, Child of Light (Copil al Întunericulului, Copil al Luminii). Sincer, citind cartea, mi s-a părut că îmi aduc aminte de un film, dar nu sunt deloc sigur că l-am văzut chiar pe acesta, având în vedere totuși producția ridicată de filme cu un subiect oarecum asemănător.

Erste Allgemeine Verunsicherung - The Grätest Hitz (1996)

Erste Allgemeine Verunsicherung - The Grätest Hitz, EMI Austria, 1996.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata:

1. Küss Die Hand Schöne Frau 4:11

2. Ba-Ba Banküberfall 3:36

3. Samurai 4:02

4. An Der Copacabana 4:35

5. Märchenprinz 3:32

6. Afrika - Ist Der Massa Gut Bei Kassa 3:44

7. 300 PS (Auto...) - Live 4:05

8. Fata Morgana 4:20

9. Ding-Dong 3:58

10. Go Karli Go 3:38

11. Heisse Nächte (in Palermo) 3:29

12. Burli 4:04

13. Jambo 3:49

14. Flugzeug (Liebste Mein) 3:54

15. Einmal Möchte Ich Ein Böser Sein 3:47

16. Morgen... 3:42

Versurile tuturor melodiilor au fost scrise de liderul formației, Thomas Spitzer.

Muzica, în schimb, a fost compusă de toți membrii formației, care, pentru perioada în care au apărut melodiile de pe această compilație, au fost următorii:

Klaus Eberhartinger - solist vocal (din 1981)

Thomas Spitzer - chitară, voce (din 1977, de la înființare)

Nino Holm - clape, voce (1977-1995)

Eik Breit - chitară bass, voce (1977-1996)

Anders Stenmo - tobe (1977-1999)

Günther Schönberger - saxofon, regie de scenă, manager (1978-1996)

Mario Botazzi - clape, voce (1983-1990)

Andy Töfferl - clape, acordeon, voce (1990-2001)

Actuala trupă:

Klaus Eberhartinger - solist vocal

Thomas Spitzer - chitară, voce

Kurt Keinrath - chitară, clape, voce, producător

Franz Kreimer - clape, saxofon, acordeon, voce

Alvis Reid - chitară bass

Aaron Thier - tobe

Rate Your Music: 3,88/5; Amazon.de: 3,4/5; Hitparade.ch: 5,07/6.

Eu sunt în general un om vesel, îmi place buna dispoziție, și în mai toate domeniile artei și literaturii prefer genul comediei. În muzică e un pic mai complicat să faci ”comedie”, cu succes, deoarece cei mai faimoși cântăreți sunt cei care fac muzică ”serioasă”, abordând teme de interes universal... în special dragostea.
Totuși, peste tot în lume au apărut și formații care abordează fenomenul muzical din perspectiva satirei sau a parodiei. Printre cele mai umoristice se numără și trupa austriacă de pop (”Austropop”) și hip-hop Erste Allgemeine Verunsicherung care, pentru cine înțelege un pic de germană, parodiază chiar și prin nume o celebră firmă austriacă de asigurări, Erste Allgemeine Versicherung... cu singura excepție că, spre deosebire de ”asigurări/securitate” (Versicherung), numele trupei face apel la ”nesiguranță/insecuritate” (Verunsicherung). De altfel, societatea de asigurări amintită nu a fost foarte fericită de acest joc de cuvinte atunci când formația era la început (sfârșitul anilor 1970), dar a ajuns în cele din urmă să aprecieze pozitiv publicitatea indirectă care i se făcea, pe măsură ce formația a câștigat tot mai mulți fani și aderenți, în special pe parcursul anilor 1980 și 1990.
De altfel, formația mai există și acum, însă doar doi dintre componenții mai vechi se mai află printre membri, și anume liderul Thomas Spitzer, chitarist și autor al (aproape) tuturor versurilor, singurul dintre componenții inițiali rămas ”pe baricade”, și solistul vocal Klaus Eberhartinger, a cărui cooptare în 1981 a condus la succesul din anii următori, culminând la mijlocul anilor 1980 cu albumul Geld oder Leben! (1985). Este adevărat, pe de altă parte, că acest succes s-a redus la lumea germanică (Austria, Germania, Elveția), asta și datorită stilului, axat mai mult pe versuri (greu traductibile) și mai puțin pe melodie. Deși, dintre muzicienii austrieci, Falco a reușit să spargă gheața și să intre în topurile englezești, americane, și apoi peste tot în lume, nu la fel s-a întâmplat cu Erste Allgemeine Verunsicherung (EAV), cu toate că au încercat să traducă unul dintre hiturile lor în engleză (Ba-Ba Banküberfall, devenit Ba-Ba Bankrobbery), dar fără a avea un impact important pe piața britanică, și cu atât mai puțin pe cea americană. De altfel, a fost singura încercare de acest fel, EAV concentrându-se apoi exclusiv asupra promovării pe piața germanofonă. Din păcate pentru ei, albumele nu au mai fost la fel de reușite pe măsură ce au trecut anii, în ciuda unor melodii care, individual, s-au făcut remarcate.
La mijlocul anilor 1990, după albumul Nie Wieder Kunst (1994), formația a înregistrat și primul album live, Live Kunst Tour 95 (1995), iar o bună parte din membrii formației renunțau să mai continue proiectul. Pe rând, au părăsit formația clăparul Nino Holm (1995), bassistul Eik Breit (1996), managerul și saxofonistul Günther Schönberger (1996), urmați mai târziu de toboșarul Anders Stenmo (1999), toți membri de bază, de la înființarea trupei sau imediat de după aceea.
Era un moment de cumpănă, se punea chiar problema dacă nu cumva EAV se va desființa, așa că, după cum este potrivit în orice situație de răscruce, de prag, de reconsiderare a ceea ce s-a făcut și ceea ce s-ar mai putea face, s-a editat o compilație cu cele mai cunoscute melodii, intitulată în stilul caracteristic (neserios) The Grätest Hitz (1996).
De altfel, acest album include, fără excepție, toate hiturile formației, și este așadar o bună alegere pentru cei care nu sunt familiarizați cu muzica acestei formații și vor să audă, selectiv, cele mai reușite melodii.
Sigur, principala barieră este cea lingvistică. Necunoscătorii de limbă germană s-ar putea să nu înțeleagă versurile, și deci ar avea mult de pierdut, pentru că, așa cum am mai spus, ele sunt foarte importante în cazul acestei muzici, care în primul rând satirizează și miștocărește. Este ca și cum ai asculta Fără Zahăr sau Cassa Loco, fără să pricepi limba română. Chiar și dacă știi germana standard, s-ar putea să fie o problemă, deoarece trupa folosește (în scop comic) o serie de regionalisme austriece și sunt chestiuni de nuanță pe care și germanii (vorbitori nativi) le prind greu.
Dincolo de satira socială, mi se pare interesantă și abordarea geografică a subiectelor. Locațiile la care fac referire melodiile sunt foarte diversificate, te plimbă peste tot prin lume: Africa (Afrika, Jambo), Orientul Îndepărtat (Samurai), lumea arabo-musulmană (Fata Morgana), Sicilia (Heisse Nächte in Palermo), America Latină (An Der Copacabana), cu diverse mijloace de transport: mașină (300 PS...) sau avion (Flugzeug). Omniprezente sunt și personajele comice, atât masculine - Karli (Go, Karli, Go, o parodie după Go, Johnny, Go), Burli din piesa cu același nume, cât și cele feminine, mai multe deoarece în multe cântece personajul masculin este identificat cu cel care cântă (la persoana întâi): Resi, Amalia (ambele din Burli), Renate (Ding-Dong), Helga (Küss Die Hand Schöne Frau), Layla (Fata Morgana) etc.
Din punct de vedere al problemelor sociale, se evidențiază miștoul generalizat la adresa mitocanilor și cocălarilor de cele mai diverse genuri, începând cu cei care umblă și se dau rotunzi prin cluburi și discoteci (Märchenprinz), a celor care agață prin baruri (Küss Die Hand Schöne Frau), a culturiștilor - gigolo (An Der Copacabana), a mafioților (Heisse Nächte in Palermo), a viteziștilor (300 PS...), a bețivilor (Morgen), a personajelor negative în general, devenite peste noapte eroi (Einmal Möchte Ich Ein Böser Sein). Nu lipsesc acuzele directe cu privire la catastrofa de la Cernobîl, în cheie comică (Burli), și de multe ori se pune accentul pe contrastul (tragi-)comic dintre aparență și esență, precum în Go, Karli, Go, Ding-Dong, Fata Morgana, Ba-Ba Banküberfall. 
Din punct de vedere al melodiei, dar și al versurilor și al efectului comic, cele mai reușite cântece mi se par Ding-Dong, Fata Morgana, precum și melodia cu care debutează compilația, Küss Die Hand Schöne Frau.
Pentru cine nu înțelege germana, videoclipurile sunt de un mare ajutor!