The Disappearance of Alice Creed / Dispariția lui Alice Creed (2009)

Regia: J Blakeson. Producător: Adrian Sturges.

Scenariul: J Blakeson.

Cu: Gemma Arterton, Martin Compston și Eddie Marsan.

Nu este recomandat persoanelor sub 18 ani, întrucât conține scene de violență, brutalitate, nuditate, sexualitate (moderată), comportament agresiv și anti-social.

IMDb: 6,8/10; Rotten Tomatoes: 82%; Metacritic: 65%.

Pentru prima dată regizor și scenarist la un film de lung metraj, britanicul J Blakeson reușește cu mijloace minimale și minimaliste să creeze un thriller pasionant, care ține audiența cu sufletul la gură de la început și până la sfârșit. Distribuția este limitată la doar trei actori - doi infractori și o femeie răpită, dar cei trei își joacă magistral rolurile, perfect credibile, pe care le au.
Gemma Arterton iese într-adevăr în evidență în rolul lui Alice Creed, fiica unui om bogat, care este răpită cu scopul de a extorca bani de la tatăl ei. Alice este supusă la tot felul de chinuri și umilințe, este legată, chiar dezbrăcată și fotografiată, apoi filmată, pentru ca impactul asupra părinților să fie maxim. Pasionații de BDSM ar fi probabil încântați de această parte a peliculei și, după succesul lui Fifty Shades of Grey, am putea conchide că numărul celor interesați de acest domeniu al sexualității este destul de mare. Dar, totuși, Alice Creed nu participă din proprie voință la agonie, iar cei doi care o chinuie nu o fac din plăcere (fie ea sexuală sau de altă natură), ci strict din necesitate.
Și ajungem așadar și la Vic (Eddie Marsan) și Danny (Martin Compston), răufăcătorii de serviciu. În primele aproximativ 10 minute, filmul nu are absolut niciun dialog: cei doi își pregătesc cu meticulozitate dusă până la extrem acțiunile. Totuși, în scurt timp constatăm că diferența vizibilă de vârstă dintre ei se traduce și printr-o anumită ierarhie: Vic este ”șeful”, este infractorul mai experimentat, este cel mai rău dintre cei doi. Danny este mai tânăr și pare aproape inocent, în comparație cu colegul său.
Este până la urmă o poveste care, în linii mari, s-a tot repetat pe marele ecran, dar de data aceasta întorsăturile de situație sunt foarte surprinzătoare și pleacă, în primul rând, de la motivațiile diverse ale celor implicați, dar, nu mai puțin important, de la un element neașteptat: dragostea, în diferitele și variatele sale expresii, fațete și materializări, care vine să bulverseze o răpire ce, la un moment dar, părea ”perfectă”.
Spre deosebire de alte filme cu tematică asemănătoare, totul se derulează exclusiv între cei trei oameni implicați. Nu avem părinți șocați, nervoși, emoționați, stresați, nici polițiști agitați sau atenți la detalii, nimic din toate acestea. Este până la urmă o dramă psihologică cu un final oarecum neașteptat.
De altfel, finalul pare să fie punctul mai slab al întregului film. Sunt absolut convins că regizorul a avut în vedere mai multe variante de final. Într-un fel, a și pus în scenă câteva variante... Spectatorul, dacă dorește, poate să nu mai vizioneze ultimele minute și să aibă un altfel de final... sau din nou un altfel de final... deoarece în ultimele minute, situația se schimbă radical de mai multe ori. Regizorul a dorit să ofere, poate, fiecăruia dintre personaje șansa de a avea un final fericit, în felul său, de a avea un ”solo”, așa cum, în timpul concertelor, uneori membrii unei trupe fac fiecare câte un solo la instrumentul lor.
Titlul filmului și celelalte informații apar abia după ce s-a derulat ultima scenă. În acest fel, titlul capătă și o a doua posibilă semnificație.
Este o producție britanică de interes pentru cei pasionați de filmele de tipul thriller / psihologic / noir, în care tensiunea este păstrată la aceeași intensitate pe parcurs, fără a apela la efecte speciale, la imagini generate de calculator, la vreo tehnologie mai aparte.

Celine Dion - Let's Talk About Love (1997)

Celine Dion - Let's Talk About Love, Columbia Records / Epic Records, 1997.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii și, după linia oblică, producătorul sau producătorii:

01. The Reason 5:01 (Carole King, Mark Hudson, Greg Wells / George Martin)

02. Immortality (cu Bee Gees) 4:11 (Barry Gibb, Robin Gibb, Maurice Gibb / Walter Afanasieff)

03. Treat Her Like a Lady (featuring Diana King & Brownstone) 4:05 (Diana King, Andy Marvel, Billy Mann, Celine Dion / Ric Wake)

04. Why Oh Why 4:50 (Marti Sharron, Dan Sembello / David Foster)

05. Love Is on the Way 4:25 (Peter Zizzo, Denise Rich, Tina Shafer / Ric Wake)

06. Tell Him (duet cu Barbra Streisand) 4:51 (Linda Thompson, Walter Afanasieff, David Foster / David Foster, Walter Afanasieff)

07. Amar Haciendo el Amor 4:11 (Billy Mann, Denise Rich, Manny Benito / Ric Wake, Humberto Gatica)

08. When I Need You 4:12 (Albert Hammond, Carole Bayer Sager / David Foster)

09. Miles to Go (Before I Sleep) 4:40 (Corey Hart / Corey Hart)

10. Us 5:47 (Billy Pace / Humberto Gatica, Billy Pace, Jim Steinman)

11. Just a Little Bit of Love 4:06 (Maria Christensen, Arnie Roman, Arthur Jacobson / Ric Wake)

12. My Heart Will Go On (tema din filmul Titanic) 4:40 (James Horner, Will Jennings / Walter Afanasieff, James Horner)

13. Where is the Love 4:55 (Corey Hart / Corey Hart)

14. Be the Man 4:39 (David Foster, Junior Miles / David Foster)

15. I Hate You Then I Love You (duet cu Luciano Pavarotti) 4:43 (Tony Renis, Manuel de Falla, Alberto Testa, Fabio Testa, Norman Newell / David Foster, Humberto Gatica, Tony Renis)

16. Let's Talk About Love 5:12 (Bryan Adams, Jean-Jacques Goldman, Eliot Kennedy / David Foster)

Albumul a primit Premiul Juno pentru cel mai bun album al anului și pentru cel mai vândut album al anului și a fost nominalizat la Premiul Grammy pentru cel mai bun album pop al anului.
Melodia My Heart Will Go On a primit Premiul Grammy pentru cea mai bună melodie a anului, cea mai bună înregistrare a anului, cea mai bună performanță vocală feminină pop a anului, cea mai bună melodie scrisă în mod specific pentru un film, și Premiul Oscar pentru cea mai bună melodie originală de pe coloana sonoră a unui film (Titanic), printre altele.
Melodia Tell Him a fost nominalizată la premiul Grammy pentru cea mai bună colaborare vocală pop.

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 2,49/5; Amazon: 4,5/5.

Au trecut, iată, 20 de ani de la lansarea acestui album, Let's Talk About Love, al lui Celine Dion, care a reprezentat probabil momentul de maximă glorie și de consacrare definitivă pe scena muzicală mondială pentru tânăra canadiancă. Celine Dion a rămas până în prezent artistul canadian cu cele mai mari vânzări la scară globală, ceea ce nu e puțin lucru, având în vedere competiția cu alți muzicieni consacrați, între care Shania Twain, Bryan Adams sau Alanis Morissette.
De fapt, Celine era deja în acel moment o cântăreață consacrată, îndeosebi în lumea francofonă, câștigase și Eurovision-ul în 1988 (la doar 20 de ani), dar albumele în limba engleză lansate în anii 1990 au fost cele care i-au adus faima și pe scena americană sau europeană. Cu doar un înainte, Falling into You (1996) fusese un album bine primit de fani; cu toate acestea, Let's Talk About Love (1997) l-a depășit cu mult, așa cum dovedesc cifrele amețitoare de vânzări și lista foarte lungă de premii internaționale.
În mod fericit, lansarea albumului a coincis oarecum cu cea a filmului de mare succes Titanic, iar piesa My Heart Will Go On (care apare și pe album, și pe coloana sonoră a filmului) a devenit în scurt timp cel mai important hit al acelui an și a rămas până în prezent cea mai cunoscută și mai reprezentativă melodie a lui Celine Dion. Nu este așadar de mirare că albumul s-a vândut atât de bine, oricum ar fi fost celelalte melodii.
Bineînțeles, pentru cine avea așteptări ca toate melodiile să sune la fel ca și My Heart Will Go On, albumul a fost o dezamăgire. Probabil, dezamăgirea a fost la fel de mare și pentru cei care se așteptau ca celelalte melodii să NU sune la fel. Și aceasta pentru că, într-adevăr, albumul abundă în piese lente, balade care scot în evidență vocea extraordinară a Celinei, dar care păstrează un ritm lent, monoton, la un moment dat plictisitor, pe parcursul întregii audiții. Unele dintre melodii abia se diferențiază de altele, și doar fanii înrăiți ai acestui gen muzical (balada romantică / melancolică), de obicei de sex feminin, ar putea să asculte la nesfârșit albumul și să diferențieze cu claritate melodiile.
Mai la subiect, din cele 16 melodii care au apărut în versiunea europeană a albumului, doar 3 nu sunt propriu-zis balade: Treat Her Like a Lady (în care Celine Dion sună de-a dreptul ciudat, încercând să cânte reggae), Amar Haciendo el Amor (care nici nu apare pe versiunea americană a albumului) și Just a Little Bit of Love, care precede marele hit My Heart Will Go On, probabil pentru ca acesta să nu se confunde cu balada anterioară. Deci, pe scurt, cele trei piese care nu sunt balade sună destul de ridicol în context, dar sunt singurele care ies cumva în evidență, fie și într-un mod negativ.
În rest, doar melodia care deschide albumul, The Reason, mi s-a părut că pune mai bine în valoare vocea Celinei și că sună suficient de ”contemporan”, având și conotații de baladă rock, fapt explicabil prin aceea că a fost produsă de George Martin (producătorul celor de la The Beatles). Începând cu a doua melodie, Immortality (cântată împreună cu Bee Gees), ritmul scade covârșitor, iar vocea Celinei aproape că nu se mai diferențiază de cea a fraților Gibb. De altfel, după scurta trezire în altă tonalitate din a treia melodie,  Treat Her Like a Lady, se revine la un ciclu repetitiv de tânguiri specifice (Why Oh Why și următoarele).
Trebuie spus că, judecând după aparențe, albumul este totuși foarte bine gândit ca un produs de top. Celine beneficiază de o serie de colaboratori, dintre cei mai vestiți pe plan mondial. O astfel de listă de colaborări nu se face peste noapte și probabil a fost intens negociată, pentru ca albumul să penetreze și pe alte piețe, să ajungă și la fanii celor care au colaborat cu Celine; în plus, au ajutat-o și pe Celine să-și îmbunătățească imaginea, prin asocierea cu aceștia; și poate că și invers. Altfel cum s-ar putea explica duetul cu Barbra Streisand, în Tell Him, considerată una dintre melodiile reprezentative de pe album? Din punct de vedere al strategiei de marketing, este grozav să poți pune laolaltă două dintre cele mai bune voci ale unor cântărețe albe - nici o conotație rasială aici, ba dimpotrivă, se poate constata statistic că sunt mai numeroase artistele de culoare care pot să atingă anumite note. Păcat că Tell Him nu se ridică la nivelul celor două cântărețe. La fel se poate afirma și despre duetul cu Luciano Pavarotti (!!) pe I Hate You Then I Love You.
Albumul include și un număr (foarte) mare de cover-uri și remake-uri. Cele mai evidente, la primă audiție, au fost When I Need You, care este interpretat într-o manieră foarte asemănătoare cu originalul lui Leo Sayer, și Treat Her Like a Lady, care și beneficiază de colaborarea Dianei King, interpreta originalului, și a trupei Brownstone. Mai puțin evidente sunt Amar Haciendo el Amor, melodie interpretată în spaniolă (!), deși originalul e în engleză (You Only Love Once), Love Is on the Way și I Hate You Then I Love You (originalul fiind de data aceasta în italiană, Grande, Grande, Grande).
Tot din categoria cover-urilor face parte și ultima melodie de pe album, care dă și titlul acestuia, Let's Talk About Love, originalul fiind în franceză (Puisque Tu Pars a lui Jean-Jacques Goldman) iar varianta engleză aparținând lui Bryan Adams. Este un final apoteotic, cu un cor de copii, al unui album extrem de siropos, care dezbate aproape exclusiv teme romantice, legate de dragoste, în diferitele sale ipostaze, de la fericire la suferință, de la împlinire la regret, în interpretarea deosebită (dar nu foarte variată) a lui Celine Dion, a cărei singură contribuție semnificativă la album este cea vocală.

Le Monocle noir / Monoclul negru (1961)

Regia: Georges Lautner. Producător: Lucien Viard.

Scenariul: Pierre Laroche și Jacques Robert, după romanul lui (Colonel) Rémy.

Cu: Paul Meurisse, Elga Andersen, Bernard Blier, Pierre Blanchar, Jacques Marin.

Copiii sub 12 ani ar trebui să vizioneze filmul cu acordul părinților sau împreună cu aceștia.

IMDb: 6,3/10; AlloCiné: 2,8/5; SensCritique: 6,3/10.

După al doilea război mondial, cărțile cu și despre spioni au avut un mare succes la public. Era evident că și cinematografia va urma aceeași tendință, pentru a satisface gusturile unei audiențe tot mai interesată de agenți secreți și viața, presupus aventuroasă și periculoasă, a acestora. Agentul 007, James Bond, a apărut pentru prima dată într-o carte în anul 1953, dar primul film cu personajul James Bond a fost turnat abia în 1962.

Iată însă că cinematografia franceză a produs un James Bond avant-la-lettre, comandantul Théobald Dromard, supranumit ”Monoclul negru”, caracter inspirat din romanul Colonelului Rémy cu același titlu (editura Hachette) și care a fost și premiat - Prix du Quai des Orfèvres (1960). Erou al Rezistenței Franceze, Rémy și-l imaginează pe Dromard angajat într-o acțiune de combatere a unui cuib de neonaziști, de mai multe naționalități.

Regizorul Georges Lautner, la început de carieră, nu respectă întocmai acțiunea din carte, marcată de multă violență, și nici atmosfera sumbră, apocaliptică, pe baza căreia s-ar fi putut crea un film noir în adevăratul sens al cuvântului. Deși într-o anumită măsură filmul are multe din particularitățile tipice unei pelicule de spionaj (în alb și negru), Georges Lautner introduce destul de des elemente umoristice, menite a destinde atmosfera. De altfel, suntem avertizați încă de la început că nu trebuie să luăm prea în serios nimic din ceea ce se întâmplă! Astfel, avem și scene de groază (urmărirea secretarei Monique Abadie), dar și personaje comice, în frunte cu muzeograful Mérignac (jucat de Albert Rémy) pe post de bufon. Chiar și unul dintre personajele negative, marchizul de Villemaur (Pierre Blanchar, la ultimul său rol), apare mai degrabă ca un bătrân senil, absurd, iar prietenii săi, niște personaje curioase, demne mai degrabă de un muzeu sau un circ.

Până și eroul principal, Dromard (excelent interpretat de Paul Meurisse), nu este mereu serios, are un temperament flegmatic și este înclinat spre glume, la fel ca și ajutorul său, Trochu (Jacques Marin). Putem spune așadar că filmul înclină spre o comedie de spionaj, ba chiar o parodie a filmelor americane de gen. În anii ce vor urma, regizorul Georges Lautner se va specializa în comedii polițiste, care abia atunci începuseră să apară cu succes pe piața cinematografică. De altfel, și Monoclul negru a fost unul dintre marile succese ale anului 1961 în Franța, în ciuda criticilor destul de acide din epocă, legate mai ales de luarea în derâdere a unor chestiuni care încă mai erau considerate drept foarte serioase, nazismul lăsând urme adânci, tragice, în rândul francezilor.

Fiind adresat în primul rând unei audiențe masculine, rolurile feminine nu sunt atât de importante. Totuși, avem trei personaje diferite - spioana ușuratică și seducătoare (interpretată de Elga Andersen), secretara sedusă și abandonată (Catherine Sola) și fiica marchizului, inocentă și naivă (Marie Dubois). Toate trei sunt bineînțeles foarte frumoase și adaugă o latură ușor erotică acestei producții.

Filmul este însă în primul rând unul de acțiune. Sigur, nu în termenii în care înțelegem azi ”filmul de acțiune”. Dialogurile sunt lungi, epuizante, ritmul este unul destul de lent. Castelul Villemaur din Bretagne (s-a filmat la castelul Josselin din aceeași regiune) este locul de desfășurare a majorității scenelor. Intriga este destul de complicată, castelul - de asemenea. Sunt prezente turnuri, ruine, donjoane, tuneluri, pasaje secrete, plus spectacole de lumini (pe muzică de Wagner), toate folosite pentru a mări suspansul și impactul. Răsturnările de situație sunt la ordinea zilei, nimeni și nimic nu este ceea ce pare să fie. În contrast cu peliculele cu James Bond din perioada ”războiului rece”, spionul rus (interpretat de Lutz Gabor) este un personaj pozitiv, probabil în logica care fusese în vigoare în timpul celui de-al doilea război mondial.
Filmul pare să fi trecut testul timpului și este demn de a fi urmărit de cei interesați de primele producții ”de spionaj”. Succesul și cererea din partea publicului a condus și la realizarea unei serii, de fapt o trilogie - acest film a fost urmat de Ochiul Monoclului (1962) și Monoclul râde galben (1964), ambele având același regizor și același erou principal.

Robert Johnson - The Memphis Demos (1978)

Robert Johnson - The Memphis Demos,  Ensign Records/Mercury, 1978.

Sunt trecute pe rând melodiile:

A. I'll Be Waiting 4:07

B. Guide My Energy 4:26

Rate Your Music: 3,67/5; Discogs: 5/5.

În primul rând, trebuie făcută o precizare: nu este vorba despre albumul (LP) The Memphis Demos al aceluiași Robert Johnson, apărut în 1980, ci de o variantă extrem de scurtă (doar două melodii) a unui disc cu același titlu, și care a apărut în scopuri promoționale cu doi ani mai devreme, în 1978, cu puțin înaintea lansării albumului de debut a chitaristului american, Close Personal Friend. A doua precizare, care oarecum rezultă din prima: nu este vorba despre celebrul chitarist cântăreț de blues Robert Johnson, din perioada interbelică, ci de un alt chitarist, contemporan cu noi...

Robert Johnson s-a născut în 1952 în Memphis și, fiind în același oraș cu ”Regele” Elvis, s-a orientat de mic spre chitară. La 17 ani era deja în trupa lui Isaac Hayes, și cânta la chitară pe celebrul album al lui Hayes, Hot Buttered Soul. După câțiva ani de concerte cu Isaac Hayes și alți cântăreți de muzică soul din Memphis (între care și Ann Peebles), asociați cumva cu casa de discuri Staxx, Robert Johnson se orientează spre rock și, după un drum la Londra, se alătură trupei bassistului de la The Who, John Entwistle's ”Ox”, cu care merge în turnee prelungite, mai ales în Statele Unite ale Americii. În 1975 dă probe pentru a se alătura celebrei trupe britanice Rolling Stones în locul prietenului său Mick Taylor, ceea ce probabil a constituit momentul de glorie și de maximă expunere mediatică a lui Robert Johnson. Până la urmă, în ciuda talentului, faptul că era american a cântărit mult, se pare, în opțiunile celor de la Rolling Stones, care l-au preferat pe Ron Wood.
Revenit în Statele Unite ale Americii, deși a continuat să cânte alături de John Entwistle și alți artiști, își conturează și propriul său proiect, materializat în cele din urmă în formația Bell Heirs, în care era lider, solist vocal și chitarist, având alături pe David Cochran (chitară bass), colaboratorul său cel mai de durată, și pe Blair Cunningham la tobe (locul acestuia fiind uneori luat de Willie Hall). În iarna anului 1977, împreună cu cei menționați, Robert Johnson începe să lucreze la primul său album solo, care avea să apară în anul următor (1978), cu titlul Close Personal Friend.
Înainte însă de lansarea albumului, casa de discuri londoneză Ensign Records a dorit să promoveze produsul și a scos gratuit pe piață un disc incluzând două piese ”demo” de pe viitorul album, cu titlul The Memphis Demos. Cele două melodii, I'll Be Waiting și Guide My Energy, sunt probabil cele mai reprezentative dintre cele care aveau să apară pe Close Personal Friend, și dau o idee destul de bună ascultătorilor despre talentul de chitarist al lui Robert Johnson, deși, pe de altă parte, el lasă de dorit ca vocalist iar versurile sunt destul de banale. Probabil acestea au și fost motivele pentru care cariera sa solo nu a durat prea mult; albumul Close Personal Friend nu a avut succesul așteptat, deși Robert Johnson și Bell Heirs l-au promovat în turnee în deschiderea unor trupe precum The Police sau The Knack. Robert Johnson a renunțat să mai încerce, deși un nou album al său, chiar cu titlul The Memphis Demos, a fost lansat în 1980, incluzând piese care nu au fost alese pentru albumul precedent, sau variante ușor diferite ale pieselor deja apărute.
După 1980, relația lui Robert Johnson cu lumea muzicii, în general, s-a răcit tot mai mult, artistul lăsând tot mai mult chitara deoparte și încercând să descopere alte fațete ale vieții. Lumea muzicii l-a redescoperit însă pe Robert Johnson și în 2008 Angel Air Records a scos pe piață un CD cu Close Personal Friend, având ca bonus piesele de pe The Memphis Demos, deci practic toată creația sa. Chiar și la o vârstă relativ înaintată, Robert Johnson a reapărut timid pe scenă, demonstrând că talentul a rămas același, și chiar amenințând că va scoate un nou album! Sigur că scena muzicii rock de acum nu mai aceeași cu cea a power-pop-ului din anii 70, dar ne putem aștepta la surprize din partea unuia care a fost la un moment dat considerat ca unul dintre cei mai buni chitariști din lume.
Revenind la cele două piese, I'll Be Waiting și Guide My Energy, ele sunt chintesența realizărilor muzicale ale lui Robert Johnson. Făcând oarecum abstracție de partea vocală, solourile la chitară și ritmul foarte susținut sunt cu adevărat memorabile. Păcat că acest chitarist nu a putut fi la timp integrat într-o formație în care valoarea lui să poată fi cu adevărat materializată - în folosul muzicii rock.

Turner & Hooch / Turner și Hooch (1989)

Regia: Roger Spottiswoode. Producători: Daniel Petrie, Jr., Raymond Wagner, Michele Ader.

Scenariul: Dennis Shryack, Michael Blodgett, Daniel Petrie, Jr., Jim Cash, Jack Epps, Jr.

Cu: Tom Hanks, Mare Winningham, Craig T. Nelson, Reginald VelJohnson, John McIntire.

Copiii sub 12 ani ar trebui să vizioneze filmul cu acordul părinților sau împreună cu aceștia.

IMDb: 6,1/10; Rotten Tomatoes: 54%; Amazon: 4,6/5.

Înainte de a deveni celebru și de a câștiga premii Oscar, în anii 80 Tom Hanks a avut rolul principal și în filme mai puțin ”serioase”, în special în comedii. Este și cazul lui Turner și Hooch, produs de Disney (prin Touchstone Pictures), unde celebrul actor american joacă rolul unui polițist (Scott Turner) dintr-un orășel de pe malul Oceanului Pacific, unde nu se întâmplă niciodată nimic, motiv pentru care vrea să se mute în capitala statului California, Sacramento.

Ei bine, tocmai când este pe cale să-i lase postul ajutorului său, simpaticul detectiv de culoare David Sutton (Reginald VelJohnson), încep să se întâmple lucruri (căci altfel care ar fi fost rostul filmului?).

În mod ciudat, pe plajă sunt găsiți bani. În plus, bătrânul Amos Reed (John McIntire, în ultimul său rol din carieră) o pățește iar Scott Turner, un obsedat al curățeniei și ordinii, se vede cumva obligat să-i adopte câinele, Hooch, un uriaș bălos și periculos Dogue de Bordeaux, care îi dă viața peste cap dar totodată îl ajută să-i găsească pe răufăcători.

Povestea se desfășoară pe (prea) multe planuri într-un film prea scurt ca toate acestea să poată fi duse la bun sfârșit într-un mod care să satisfacă gusturile publicului. Principala ”acțiune”, și cea care de fapt conferă filmului o notă de specificitate aparte, este relația dintre om și câine. Prezența lui Hooch (jucat de Beasley the Dog, mai puțin cascadoriile, executate de un alt câine, Igor) dă culoare filmului, iar felul în care Scott Turner și Hooch interacționează este extrem de comic, mai ales că este vorba de două caractere oarecum ”contrare” (dar știm că, surprinzător, contrariile se atrag).

Al doilea plan este cel tipic polițist. Tom Hanks este poate mai puțin credibil aici în postura de detectiv puternic, inteligent și cu spirit de sacrificiu, dar o scoate cumva la capăt. Narațiunea este cam trasă de păr, dar corespunde cu tipologia filmelor polițiste din anii 80.

În fine, ultimul plan, care nu era tocmai necesar, este cel romantic. Scott Turner n-a avut vreme atâția ani să-și găsească o prietenă, dar fix acum, când vrea să părăsească orașul și are de rezolvat un caz, se îndrăgostește de domnișoara doctor veterinar Emily Carlson (Mare Winningham) - o relație cam pe repede înainte, foarte pe fugă, și în care domnișoara (din motive comice, presupunem) are mult mai mult inițiativa. Motiv pentru realizatorii peliculei de a trasa unele paralele cu alte producții cu câini - 101 Dalmațieni sau, având în vedere relația lui Hooch cu frumoasa Camille (de rasă Collie), Doamna și Vagabondul. De remarcat că domnișoara doctor își dorește (în film) cinci copii, iar în realitate Mare Winningham chiar a avut cinci copii!

În disonanță cu atmosfera în general veselă, finalul include în mod nefericit câteva scene mai violente și triste, care fac filmul mai greu digerabil pentru copii (și probabil și pentru unii adulți). Altfel, cu un final mai bine gândit, ar fi fost cu adevărat un film de recomandat pentru a fi vizionat cu toată familia.

Am vizionat filmul joi, 6 iulie 2017, de la ora 21.10, pe TVR 2. Probabil va mai fi inclus în programele TVR.

Jessie J - Who You Are (2011)

Jessie J - Who You Are, Lava Records / Island Records, 2011.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii și, după linia oblică, producătorul sau producătorii:

01. Price Tag (feturing B.o.B) 3:43 (Jessica Cornish, Lukasz Gottwald, Claude Kelly, Bobby Ray Smmons, Jr. / Dr. Luke)

02. Nobody's Perfect 4:19 (Jessica Cornish, Claude Kelly / Andre Brissett)

03. Abracadabra 3:50 (Jessica Cornish, Lukasz Gottwald, Claude Kelly / Dr. Luke)

04. Big White Room (live) 5:30 (Jessica Cornish / Jessie J)

05. Casualty of Love 3:54 (Jessica Cornish, Farrah Fleurimond, Martin Kleveland, Natalie Walker / Martin K)

06. Rainbow 3:05 (Jessica Cornish, Warren ”Oak” Felder, Edwin ”Lil' Eddie” Serrano, Kasia ”KC” Livingstone / Oak)

07. Who's Laughing Now 3:54 (Jessica Cornish, Talay Riley, Kyle Abrahams, George Astasio, Jon Shave, Peter Ighile, Jason Pebworth / Parker and James, The Invisible Men)

08. Do It Like a Dude 3:15 (Jessica Cornish, George Astasio, Jason Pebworth, Jon Shave, Kyle Abrahams, Peter Ighile / Parker and James, The Invisible Men)

09. Mamma Knows Best 3:15 (Jessica Cornish, Ashton Thomas / Thomas)

10. L.O.V. E. 3:52 (Jessica Cornish, Toby Gad / Gad)

11. Stand Up 3:27 (Jessica Cornish, Karl ”K-Gee” Gordon, Chris Arnold, David Martin, Geoff Morrow / K-Gee)

12. I Need This 4:20 (Jessica Cornish, Robert Allen, Warren ”Oak” Felder, Chris Brown / Oak)

13. Who You Are 3:50 (Jessica Cornish, Toby Gad, Shelly Peiken / Gad)

+ Platinum/Deluxe Edition bonus tracks:

14. Domino 3:51 (Jessica Cornish, Lukasz Gottwald, Claude Kelly, Max Martin, Henry Walter / Dr. Luke, Cirkut)

15. My Shadow 3:29 (Jessica Cornish, George Astasio, Jason Pebworth, Jon Shave, Carl Haley, Greg Haley, Rafael Haley, Charlie Platt / The Invisible Men, The Fives)

16. Laserlight (featuring David Guetta) 3:31 (Jessica Cornish, The Invisible Men, David Guetta, Giorgio Tuinfort, Frédéric Riesterer / David Guetta, Giorgio Tuinfort, Frédéric Riesterer)

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 1,91/5; Metacritic: 51%.

Jessie J, pe numele său adevărat Jessica Cornish, a debutat în 2011 cu mult-așteptatul album ”Who You Are”, precedat de o adevărată campanie publicitară menită să asigure publicul (în special pe cel britanic, de unde provine artista) că avem în față o nouă stea a muzicii mondiale, o Lady Gaga de sorginte britanică și așa mai departe. Campania aceasta s-a bazat și pe cele două melodii lansate ca single-uri înainte ca albumul să apară pe piață, Do It Like a Dude (încă din noiembrie 2010) și Price Tag, care sunt, fără îndoială, cele mai reușite, și care de fapt au vândut și restul albumului, având succes și în Statele Unite ale Americii.

Pe de altă parte, deși din punct de vedere comercial probabil că a meritat, această campanie a atras și o serie de critici din partea celor dezamăgiți de diferența dintre ceea ce s-a ”trâmbițat” și ceea ce s-a oferit în realitate: un album totuși mediocru, în care ies în evidență unele melodii și vocea cu adevărat neobișnuită și foarte puternică a Jessicăi, dar care are carențe mai ales din punct de vedere al omogenității, melodiile variind foarte mult, de la un gen muzical la altul, ceea ce are darul de a-i nemulțumi pe cei atașați de un anumit fel de muzică.

Jessie J are într-adevăr talent și voce și a avut șansa ca, încă de la început, să colaboreze cu compozitori și producători de primă mână. Albumul începe foarte bine, cu Price Tag și Nobody's Perfect, dar apoi pierde din cadență și scade în valoare. Pe la mijloc mai apar două piese mai bune, Who's Laughing Now și Do It Like a Dude, apoi o nouă pauză, până la final, care se încheie bine cu I Need This și Who You Are, două melodii mai lente. Surprinzător, ediția ”platinum” sau ”deluxe”, apărută la sfârșitul anului 2011, aduce încă trei melodii, dintre care două sunt la nivelul celor mai bune de pe albumul original: Domino și Laserlight, aceasta din urmă în colaborare cu David Guetta. Ar fi interesant de știut dacă aceste două piese nu au intrat pe varianta originală a albumului din motive de marketing sau fiindcă nu au fost gata la timp (??) sau nu au încăput (????).

În ceea ce privește gama muzicală abordată, Jessie J sare cu mult tupeu de la pop la R&B, soul, și apoi la disco, dance și ce vrea fiecare. Aș zice că această varietate este mai degrabă un minus al albumului și conduce la o lipsă de identitate a artistului, în acest caz Jessie J, care ar trebui să-și construiască o anumită imagine în rândul publicului, dar care oferă un pluralism de imagini care nu fac decât să creeze confuzie și ambiguitate.

De altfel, poate că nici ea nu este foarte hotărâtă. Poate ar vrea să fie un fel de divă sexy dar nu o prea ajută calitățile fizice. Ei, în ziua de azi nimic nu ar fi însă imposibil, nu? Culmea este însă că ea s-ar potrivi mai bine, și din punct de vedere vocal, cu un alt tipar ”la modă” - acela al femeii puternice, independente, aproape masculine, inclusiv ca înfățișare, ea aducând mai degrabă cu Pink. De altfel, este imaginea pe care Jessie J a promovat-o și în single-ul de debut, Do It Like a Dude, de unde au apărut și primele zvonuri că ar fi bisexuală (probabil tot marketing - între timp s-au lămurit lucrurile și în această privință). Pe de altă parte, în Price Tag parcă e o fetiță din povești... deci așa nu merge!

Pe acest album, de asemenea, se exagerează un pic cu melodiile lente, menite să-i scoată în evidență vocea. OK, ne-am lămurit, fata are voce... dar melodiile acestea parcă nu au nici cap, nici coadă, or fi având ele un fel de mesaj, mai mult sau mai puțin melodramatic, dar parcă ceva nu se leagă din punct de vedere strict muzical. Piesa Big White Room este cel mai bun exemplu în acest sens, apare și ca fiind live pe un album de studio?! Se poate înțelege că Jessica a dorit să-și păstreze melodia pe album așa cum e, să-și imortalizeze emoțiile și trăirile pe care le-a avut în spital, când era bolnavă, copil fiind, dar totuși, cântecul mai putea fi prelucrat, adaptat. Chiar și melodia de final, care dă și titlul albumului, Who You Are, pare să transmită un mesaj ambiguu, legat de identitate... da, un mesaj pozitiv, dar muzica poate lasă puțin de dorit pentru o piesă care ar trebui să fie definitorie pentru un astfel de album de debut.

Iată că ne-am transformat în critici la fel de acerbi ca și cei care au atacat-o de la bun început pe săraca Jessie J pentru acest album, care este totuși unul remarcabil, mai ales că este un debut, iar artista a confirmat în anii următori, cu albumele Alive (2013) și Sweet Talker (2014), că este într-adevăr o nouă stea a muzicii la nivel internațional. Succesul pe care l-a avut peste ocean a făcut-o între timp să se mute din Londra în Los Angeles, iar cariera ei pare să fie în ascensiune.

Să încheiem prin a menționa că ea este totodată și o reputată compozitoare. Jessie J apare ca principală compozitoare pe toate piesele de pe albumul său de debut, Who You Are, dar a compus și pentru alți numeroși artiști.

Ivanhoe (1982)

Regia: Douglas Camfield. Producători: Norman Rosemont și William Hill.

Scenariul: John Gay, după romanul lui Walter Scott.

Cu: James Mason, Anthony Andrews, Olivia Hussey, Sam Neill, Lysette Anthony.

IMDb: 6,9/10; Rotten Tomatoes (Audience Score): 74%; Letterboxd: 3,03/5.

De cele mai multe ori, când vizionezi un film făcut pe baza unei cărți, este mai bine să nu fi citit cartea înainte. Din punctul acesta de vedere, am avut noroc: în copilărie și adolescență, deși acasă aveam o bibliotecă plină de romane de aventuri, cavalerești și nu numai, Ivanhoe lipsea. De altfel, unul dintre romanele lui Walter Scott, Rob Roy, a fost probabil cea mai chinuitoare lectură din viața mea; am reușit să-l citesc abia la a treia încercare, după ce am sărit peste primele 100 de pagini, în care mi se părea că nu se întâmplă nimic. Restul, ce-i drept, m-a încântat, și mi-a deschis apetitul și pentru alte cărți ale aceluiași autor (îmi stăteau la dispoziție, în bibliotecă, O legendă din vremea lui Montrose, Quentin Durward și Mireasa din Lammermoor).

Mi-a plăcut mult și am vizionat chiar de mai multe ori și celebra ecranizare a lui Rob Roy din 1995 cu Liam Neeson în rolul principal. Ivanhoe n-a avut norocul unei ecranizări similare, cel puțin nu în ”vremea noastră”; varianta hollywoodiană, unica de până acum, a fost realizată în 1952, cu Robert Taylor și Elizabeth Taylor în rolurile principale, și este oarecum depășită, cinematografic vorbind. Aceasta poate vizionată uneori și la noi, pe TCM.

Totuși, britanicii nu s-au lăsat și au creat o versiune de-a lor a lui Ivanhoe în 1982, este drept, doar pentru televiziune. Filmul a fost lansat însă prima dată în Statele Unite, pe CBS, și abia apoi în Regatul Unit, pe ITV. Este foarte popular în Suedia, unde a fost lansat, întâmplător, de Anul Nou, pe principalul program național TV 1, și a devenit o tradiție ca în fiecare an, de revelion, televiziunea suedeză să difuzeze filmul.

Având în vedere că ținta nu a fost marele ecran, filmul este foarte bine realizat. Britanicii au avut grijă să nu-și bată joc de proprii eroi (fie ei și fictivi, căci Ivanhoe este un personaj imaginar) și de Sir Walter Scott, iar actorii selectați sunt unul și unul. Filmul urmărește cu destulă rigurozitate cartea, inclusiv, din păcate, și părțile oarecum lipsite de o anumită logică. Spuneam că n-am citit cartea dar, după ce am vizionat filmul, am rămas cu unele întrebări legate de anumite chestiuni care mi s-au părut discutabile, și am dorit să știu dacă ele aparțin regizorului sau lui Walter Scott...

Acțiunea se petrece în anul 1194, când mulți cavaleri englezi se întorc acasă de la Cruciadă. Printre ei, și eroul nostru, Wilfred of Ivanhoe (Anthony Andrews). El îl salvează pe un evreu, Isaac of York (James Mason) de bandiți și, drept răsplată, primește un cal și toate cele trebuincioase pentru a participa la turnirul de la Ashby. Filmul practic începe în forță, cu turnirul, în care Ivanhoe, de origine saxonă, îi înfruntă pe cei trei normanzi care alcătuiesc echipa de personaje negative, Brian Guilbert (Sam Neill), Maurice de Bracy (Stuart Wilson) și Front-de-Boeuf (John Rhys-Davies).

Tot cu ocazia acestui turnir, ne sunt introduse practic toate personajele importante: prințul Ioan (Ronald Pickup), care se bazează pe cei trei cavaleri normanzi ca să-și mențină tronul în cazul în care regele Richard se întoarce din cruciadă; Cedric of Rotherwood (Michael Hordern), susținător al cauzei saxone, anti-normand, tatăl lui Ivanhoe, care însă nu mai vrea să-și recunoască fiul; precum și cele două domnișoare care vor face obiectul dragostei lui Ivanhoe, Lady Rowena (Lysette Anthony), aflată în îngrijirea lui Cedric, și Rebecca (Olivia Hussey), fiica evreică a lui Isaac of York.

Povestea cavalerească este destul de impresionantă, se desfășoară multe bătălii, răpiri, evenimentele se scurg cu o oarecare repeziciune. Principala problemă este că Ivanhoe, care ar trebui să fie eroul principal, este mai mult rănit și în îngrijirea frumoasei evreice Rebecca, ceea ce crează o dramă romantică aproape insurmontabilă.

Între timp, în acțiune intră și alte forțe, inclusiv regele Richard (Julian Glover) și Robin Hood (David Robb) cu ceata sa de haiduci. Cu siguranță, animozitățile dintre saxoni și normanzi sunt exagerate, având în vedere că în 1194 trecuse mai bine de un secol de la cucerirea normandă a Angliei, dar... filmul respectă cartea, iar Walter Scott a dorit probabil să facă o paralelă între disputele de atunci dintre normanzi și saxoni (aceștia din urmă inferiori din punct de vedere militar, dar nu mai puțin demni) și cele contemporane dintre englezi și scoțieni. Din acest punct de vedere, regele Richard este portretizat ca un ”unificator” al normanzilor (ca el însuși) cu saxonii (Ivanhoe sau Robin Hood), ceea ce istoricește este improbabil.

În ciuda aparențelor, filmul este însă mai degrabă unul romantic decât unul de acțiune. Cele două domnișoare sunt personaje principale și cauzează aproape toată desfășurarea evenimentelor. Lady Rowena este logodită cu incoerentul Athelstane (Michael Gothard), urmaș al vechilor regi saxoni și de el se leagă speranța lui Cedric ca saxonii să revină pe tronul Angliei. Ea este ”vânată” (în mod periculos) și de Maurice de Bracy. Ea îl iubește însă în mod necondiționat pe Ivanhoe. Aparent și reciproca este valabilă. Rebecca este la rândul său îndrăgostită de Ivanhoe. Iar acesta nu pare deloc insensibil. Brian Guilbert o vrea însă pe Rebecca pentru el.

Acum, la drept vorbind, ar fi fost mai simplu ca oricare din acești neaveniți să reușească măcar cu una dintre domnișoare și atunci problema de natură romantică a lui Ivanhoe s-ar fi rezolvat. Așa, el a trebuit să aleagă. Probabil că, din perspectiva secolului al XII-lea, el a făcut alegerea corectă. Din perspectiva mea personală și nu numai - Walter Scott a primit atâtea scrisori pe această temă încât a trebuit să dea explicații - Ivanhoe a greșit. Astfel, el cade oarecum din postura de super-erou în cea a unui erou obișnuit, uman, cu greșelile sale.

Eroina filmului este fără îndoială Rebecca - Olivia Hussey (care a interpretat-o pe Fecioara Maria în Isus din Nazareth a lui Franco Zeffirelli) joacă un rol absolut memorabil, dominând ecranul în special în a doua jumătate a filmului.

Câteva cuvinte și despre personajele negative. Este interesant că unele dintre acestea nu sunt chiar atât de ”negre” cum suntem obișnuiți din filmele în care toate personajele sunt fie pozitive, fie negative, fără nuanțe de gri. Maurice de Bracy o lasă în pace pe Rowena în cele din urmă și îl ascultă pe regele Richard. Prințul John renunță la pretențiile sale la tron și i se alătură lui Richard. Cel mai complex personaj negativ este însă Brian Guilbert. Pasiunea sa neîmpărtășită pentru Rebecca îl schimbă; spre deosebire de multe alte personaje de același fel, el este capabil de dragoste și de sacrificiu din dragoste.

Tonul dramatic al filmului este deseori întrerupt de episoade comice, de cele mai multe ori cauzate de bufonul Wamba (George Innes), Athelstane sau călugărul Tuck (Tony Haygarth).

Un film de urmărit cu toată familia. 

Pax Vobiscum!

Ian Rankin - Rebus: X și Zero

Ian Rankin, Rebus: X și Zero, Editura Paladin, Grupul Editorial Art, Colecția Crime Masters, București, 2013, 232 pag., traducere de Mircea Pricăjan (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Ian Rankin, Knots and Crosses, The Bodley Head, London, 1987, 168 pag.

Goodreads: 3,83/5; Amazon: 3,9/5; Barnes&Noble: 3,9/5.

Recunosc că de mult timp nu am mai citit un roman polițist... și cu atât mai puțin unul bun. În adolescență am fost suprasaturat (ca și alții, bănuiesc) de filme polițiste și chiar literatură polițistă, la un moment foarte în vogă. Atât de multe am văzut / citit, încât la un moment dat deveniseră plictisitoare, fie și pentru faptul că deja puteam să deduc cine este criminalul sau ce se va întâmpla în continuare. În acest gen se folosesc multe clișee, șabloane... de succes, până la un moment dat, când ai vrea și altceva.

Ei bine, acest altceva a venit în cele din urmă, cu Rebus: X și Zero, un roman scris de Ian Rankin în anii 1980, când era un simplu student (masterand și apoi doctorand) la Edinburgh, în Scoția. Deși inițial nu a avut succes financiar, tânărul Rankin a perseverat și între timp seria avându-l drept personaj principal pe detectivul John Rebus a ajuns la vreo 19 romane (în 30 de ani), și la o notorietate mondială.

Rebus: X și Zero este așadar cartea care deschide o serie de romane polițiste, dar care, la momentul respectiv, a fost scrisă independent, fără intenția de a scrie și o ”continuare”. De altfel, chiar în introducere, autorul menționează că personajul principal, John Rebus, ar fi trebuit să moară la sfârșitul acestei cărți... dar că a avut instinctul (câștigător) de a schimba finalul, și astfel s-a deschis oportunitatea acestei serii.

O altă precizare interesantă a autorului este aceea că el nu s-a gândit la acest roman ca fiind unul ”polițist” și a fost mirat de încadrarea cărții în acest gen literar. Într-adevăr, într-un anumit sens, narațiunea depășește granițele convenționale ale romanului polițist ”clasic”, demonstrând capacitatea scriitorului de a explora sentimente și emoții, de a face incursiuni în trecutul personajelor, de a crea caractere complexe.

Accentul nu cade pe acțiune și nici măcar pe căutarea criminalului, ci pe trăirile lui John Rebus, detectiv la poliția din Edinburgh, fost militar, bântuit de amintirile din armată, cu o viață cam dezorganizată, o familie destrămată, foarte puțini prieteni, între care și un frate, Michael, el însuși implicat în chestiuni necurate.

Relația superficială a lui John Rebus cu colega detectiv Gill Templer conferă și o tentă romantică acestei cărți, deși într-un context extrem de apăsător, cel al crimelor în serie care se defășoară în Edinburgh și care vizează fetițe între 8 și 12 ani. Jurnalistul de investigații Jim Stevens a avut și el o relație superficială cu aceeași Gill, ceea ce crează un triunghi amoros inedit și totodată tensionat.

Cititorului îi sunt ”servite” mai multe piste, majoritatea false, una fiind și aceea că însuși detectivul John Rebus este criminalul, ceea ce amintește de Dr. Jekyll and Mr. Hyde al lui Robert Louis Stevenson.

Tensiunea crește exponențial spre finalul cărții. Rebus, care a primit de la început bilețele de la criminal, își dă în sfârșit seama că acesta are o legătură cu el, și totul devine brusc mult mai personal.

Lectura acestei cărți este una plăcută și ar fi și mai plăcută dacă cei de la editură ar fi avut bunul simț să angajeze un corector sau, în fine, pe cineva, oricine, care să arunce o privire peste text înainte de a o tipări. Nu de alta, dar greșelile sunt cam numeroase, în medie de una pe pagină, ceea ce poate deranja pe un cititor scrupulos...

Următoarea carte din serie, Hide and Seek, a fost la rândul său tradusă în română la aceeași editură, Paladin, cu titlul De-a v-ați ascunselea. Este pe lista mea de lecturi din viitorul apropiat...

Misery / Tortura (1990)

Regia: Rob Reiner. Producători: Steve Nicolaides, Rob Reiner, Andrew Scheinman, Jeffrey Stott.

Scenariul: William Goldman, după cartea lui Stephen King.

Cu: James Caan, Kathy Bates, Richard Farnsworth, Frances Sternhagen, Lauren Bacall.

Interzis copiilor și adolescenților sub 16 ani, și nerecomandat persoanelor fragile psihic sau emoțional.

Premiile Oscar și Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol principal (Kathy Bates).

IMDb: 7.8/10; Rotten Tomatoes: 89%; Amazon: 4,7/5.

În prima jumătate a anilor 1990, editura Nemira a început să publice, în serie, romane SF și am devenit în scurt timp un mare amator de astfel de literatură. Am fost mult mai sceptic cu romanele ”horror” publicate de aceeași editură; am citit ”Carrie” și ”Shining”, ambele scrise de Stephen King, apoi m-am oprit. Probabil următorul pe listă ar fi fost ”Misery” de același autor, dar nu l-am citit... Și nici filmul nu l-am văzut până acum, tocmai pentru că mă feresc de filmele aparținând genului horror.

Ei bine, având marele avantaj că n-am citit cartea, filmul mi s-a părut totuși o realizare de excepție și o dovadă că se pot face filme de groază și fără prea mult apel la violență, sânge, creaturi șocante, paranormal. Totul este cât se poate de firesc și (aparent) natural. Paul Sheldon (James Caan) este un scriitor care s-a decis să treacă la o nouă etapă în creația sa, lăsând deoparte cărțile de dragoste, care o aveau în prim-plan pe eroina Misery Chastain. Aceasta ”moare” la sfârșitul ultimei cărți scrise de el. Următorul său roman are un cu totul alt subiect, fără nici o legătură cu Misery.
Principala frică a oricărui autor (fie el romancier, poet, dramaturg, jurnalist) este ca opera sa nepublicată să nu se piardă înainte de apariție. Ori tocmai această traumă este una din laturile poveștii de groază din acest film.
Însă subiectul principal, cel mai suculent, este relația dintre scriitor și fanii lui. În urma unui accident, Paul Sheldon ajunge pe mâna uneia dintre cititoarele sale - singuratica Annie Wilkes, ”fanul său numărul 1”, magistral interpretată de Kathy Bates. Aceasta, aflată într-o poziție de putere și autoritate, se transformă într-un critic acid al scriitorului - nu-i place ultimul roman, tocmai terminat, care nu e cu Misery, și o ia razna după ce cumpără și termină de citit ultimul roman cu Misery. Paul Sheldon este obligat să scrie un nou roman, în care Misery să fie ”reînviată”.
Annie Wilkes este o personificare (dusă la extrem) a consumatoarei de povești de dragoste, fie ele cărți, fie filme (de tip telenovele). Atitudinea ei față de Paul este una contradictorie, dar totodată foarte credibilă: ea îl adoră, îl îngrijește cu spirit matern, dar o iubește mai mult pe Misery, a cărei ”moarte” nu o acceptă.
Regizorul Rob Reiner, specializat mai mult pe comedii, oferă și numeroase momente care detensionează parțial atmosfera, în general sumbră și încărcată de tensiune. Faptul că Annie are o problemă de natură psihică este relevat încetul cu încetul, prin ieșirile sale nervoase, porcul ei de companie numit Misery, faptul că nu anunță pe nimeni de prezența lui Paul, care înțelege curând că este de fapt prizonier.
Scriitorul trebuie să se adapteze la noile condiții. Experiența sa literară îl ajută pentru a o cunoaște mai bine pe Annie, pentru a-i anticipa mișcările, pentru a-i exploata punctele slabe în lupta care se prefigurează pentru supraviețuire. Annie este însă mereu surprinzătoare.
Felul în care Kathy Bates o interpretează pe Annie Wilkes face din aceasta un personaj de neuitat. Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal a luat prin surprindere pe multă lume, dar este pe deplin meritat. Meritele sunt cu atât mai mari cu cât filmele horror nu sunt de obicei luate în calcul la Oscaruri, fiind de cele mai multe ori (și pe bună dreptate) considerate ca fiind ”de mâna a doua”. Acest film a deschis însă calea pentru ”Tăcerea mieilor”, care în anul următor a dominat Oscarurile.
Într-o industrie cinematografică axată foarte mult pe estetic, în special în ceea ce privește personajele feminine, Kathy Bates demonstrează și că nu este neapărat nevoie să fii frumoasă pentru a reuși. Personajul este cu atât mai credibil cu cât, fizic vorbind, seamănă cu ceea ce ne imaginăm despre o femeie singură, văduvă, aflată la o anumită vârstă.
Scenele de violență sunt puține. ”Teroarea” (traducerea în română a titlului) rezultă nu atât din ceea ce se întâmplă în mod explicit, ci din ceea ce așteptăm să se întâmple, ca spectatori care se identifică cu scriitorul prizonier. Este o groază anticipativă față de ceea ce ar putea să urmeze.
Ceilalți actori prezenți în film joacă roluri realmente secundare. Șeriful local (Richard Farnsworth) este cel care conduce operațiunile de căutare a scriitorului dispărut, fiind destul de perspicace, având-o alături și pe soția sa (Frances Sternhagen).
În general, ecranizările unor romane sunt considerate ca fiind mai slabe decât cărțile după care au fost realizate. Deși cititorii fideli ai lui Stephen King s-ar putea declara dezamăgiți, filmul este totuși unul foarte bun și se adresează unui public mai larg decât cartea. El are totodată ”girul” lui Stephen King, care a avut încredere în Rob Reiner după acesta a mai ecranizat o carte de-a sa, ”Stand By Me” / ”Prietenie” (1986).

Jason Mattera - Obama Zombies / Zombii lui Obama

Jason Mattera, Obama Zombies: How the Liberal Machine Brainwashed My Generation, Simon & Schuster, Threshold Editions, New York City, 2010, 288 pag. (este ediția originală, pe care am citit-o).

Cartea nu a fost tradusă în limba română.

Goodreads: 3,52/5; Amazon: 4/5; Barnes&Noble: 3,4/5.

Politica americană și ceea ce se întâmplă, în general, în Statele Unite ale Americii ar trebui să-i preocupe într-o (mai) mare măsură pe toți oamenii de pe planetă, întrucât multe din evenimentele de natură politică de acolo au consecințe cu adevărat globale. Sigur, noi trăim cu senzația că... America este departe și că, dimpotrivă, n-ar trebui să ne intereseze foarte mult ce li se întâmplă lor. Dar, din nefericire (sau din fericire?), într-o lume tot mai globalizată, situația politică din America are un impact tot mai mare, uneori neașteptat, și în alte țări. Vedem cum întreaga lume așteaptă cu sufletul la gură următoarea mișcare a lui Donald Trump...

Cartea de față este oarecum mai ”veche”, adică este din 2010, și este prima scrisă de Jason Mattera (care, de atunci, a mai scris două cărți, tot pe teme politice, și probabil va mai scrie și altele, fiind foarte tânăr). Jason Mattera este un jurnalist de succes, este republican (conservator), în ciuda faptului că provine din Brooklyn (orașul New York), și are origini mixte - italiene și portoricane. Tatăl său este preot catolic și poate aceasta este una din explicațiile înregimentării sale în rândurile dreptei republicane.

El analizează, de pe poziția sa ”minoritară”, opusă lui Barack Obama, felul în care fostul președinte american, pe care îl notează deseori cu inițialele B.H.O. (Barack Hussein Obama), a câștigat alegerile din 2008. Cartea se axează în primul rând pe mijloacele folosite de echipa lui Obama pentru a-i atrage pe cei tineri de partea lor.

Primele capitole sunt foarte ilustrative. Deși autorul se poziționează ca fiind împotriva lui Obama, el prezintă la modul laudativ felul în care acesta și membrii echipei sale au reușit să atragă de partea lor generația tânără, folosind noile tehnologii și mijloace de comunicare în masă sau rețelele sociale - Facebook, Twitter, sms-uri, website-ul dedicat lui Obama.

La toate acestea s-au adăugat concertele, la care au participat mii de fani, Obama având de partea sa și majoritatea starurilor muzicii și filmului (de la Hollywood). S-a format astfel o uriașă mașină de propagandă care a acționat uniform asupra tineretului, inclusiv în școli, licee și universități. Chiar și așa- numitele organizații ”non-partizane” l-au sprijinit pe Obama, la fel ca și majoritatea celor din mass-media, în special de la televiziuni. O parte interesantă este dedicată MTV care, lăsând la o parte emisiunile muzicale, a avut și o contribuție de natură politică dar de pe o poziție așa-zis ”non-partizană”.

Personal, capitolele care m-au intrigat cel mai mult au fost cele referitoare la modul în care anumite chestiuni de natură științifică sau economică au fost incluse în retorica liberală (democratică) a echipei lui Obama, o parte fiind moștenite de la Al Gore. Încălzirea globală este astăzi o temă de meditație planetară, pe care Jason Mattera o atacă la modul cel mai serios ca fiind doar o simplă propagandă a liberalilor care cresc prețurile la energie cu ajutorul ”certificatelor verzi” (parcă avem și noi așa ceva, nu??). Între timp, expresia ”încălzirea globală” a fost schimbată cu ”schimbările climatice” pentru a se adapta mai bine la realități, spune autorul, care pare în continuare să nu fie convins că este cu adevărat vorba de vreo încălzire globală (poate din 2010 s-a răzgândit, având în vedere că oamenii de știință par să fi ajuns la un consens în acest sens).

Dar, după opinia lui Jason Matera, oamenii de știință din universități, cel puțin din cele americane, nu par a fi de bună credință. Ei sunt în majoritate liberali convinși și au o mare parte din vina de a ”spăla pe creier” actualele (și fostele) generații de studenți cu minciuni despre încălzirea globală și nu numai. Cu mult simț al umorului, Jason Mattera oferă și numeroase exemple care, într-adevăr, ar dovedi că universitățile exagerează cu măsurile luate pentru a diminua încălzirea globală și că cei care dau sfaturi în această direcție sunt oameni care, ei înșiși, nu au nici un pic de respect pentru mediu.

După ce este analizat și impactul anumitor show-uri de televiziune în rezultatul alegerilor americane din 2008, Jason Mattera încheie cartea cu o serie de sfaturi și punctează cu multă seriozitate ce anume ar trebui făcut pentru ca republicanii să revină la putere.

Probabil cartea a vizat influențarea electoratului pentru alegerile prezidențiale din 2012, când însă tot Barack Obama a câștigat, ce-i drept la o diferență ceva mai mică decât în 2008, având și un contracandidat mai puternic (Mitt Romney în 2012, John McCain în 2008). În 2016 însă republicanii au câștigat, oarecum surprinzător, Donald Trump învingând-o pe Hillary Clinton și generând un val de proteste în America și de frică în lume. În ce măsură Donald Trump va reuși să fie un bun președinte al Statelor Unite ale Americii și un bun conducător la nivel mondial, vom vedea... 

Din păcate, cartea lui Jason Mattera nu poate oferi un punct de vedere și asupra politicii republicane din prezent. Este însă binevenit și un studiu care să arate, cu argumente, și care au fost (și sunt) minusurile democraților americani, conduși de Obama, și pe care mulți (de pe la noi și nu numai) i-au văzut ca fiind Dumnezeu pe pământ... Și care ar fi punctele tari ale republicanilor, prea des acuzați ca fiind doar niște oligarhi bogați care vor să-și păstreze cu orice preț privilegiile și care au ”la mână” așa-numitul complex militaro-industrial cu care vor să domine și chiar să cucerească lumea.

Taylor Swift - Fearless (2008)

Taylor Swift - Fearless, Big Machine Records, 2008.

Sunt trecute, pe rând, titlul melodiei, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii:

01. Fearless 4:01 (Taylor Swift, Liz Rose, Hillary Lindsey)

02. Fifteen 4:54 (Taylor Swift)

03. Love Story 3:55 (Taylor Swift)

04. Hey Stephen 4:14 (Taylor Swift)

05. White Horse 3:54 (Taylor Swift, Liz Rose)

06. You Belong with Me 3:51 (Taylor Swift, Liz Rose)

07. Breathe (ft. Colbie Caillat) 4:53 (Taylor Swift, Colbie Caillat)

08. Tell Me Why 3:20 (Taylor Swift, Liz Rose)

09. You're Not Sorry 4:21 (Taylor Swift)

10. The Way I Loved You 4:04 (Taylor Swift, John Rich)

11. Forever and Always 3:45 (Taylor Swift)

12. The Best Day 4:05 (Taylor Swift)

13. Change 4:40 (Taylor Swift)

Albumul a primit premiul Grammy pentru cel mai bun album al anului și pentru cel mai bun album country al anului. De asemenea, a primit premiul pentru cel mai bun album american al anului (American Music Award), premiul Academiei de Muzică Country și premiul Asociației de Muzică Country pentru cel mai bun album country al anului.

AllMusic: 4,5/5; Rate Your Music: 2,90/5; Metacritic: 73%.

Dintre muzicienii pe care i-a dat America în ultimii ani, este imposibil să nu o remarci pe Taylor Swift, ca pe una dintre cele mai talentate compozitoare și cântărețe, care nu degeaba a ajuns în toate topurile iar ultimul său album, 1989 (2014), este unul foarte popular în întreaga lume. Tinerețea și frumusețea sunt alte două atuuri, care se adaugă talentului și prezenței scenice.

Ceea ce merită a fi subliniat este însă traseul neobișnuit pe care l-a avut cariera sa. Deși astăzi este comparată cu alte dive blonde ale muzicii pop precum Britney Spears sau Christina Aguilera, Taylor Swift provine din muzica country și are mult mai multe în comun cu Shania Twain sau Sheryl Crow decât cu starurile muzicii pop amintite.

De altfel, primele sale albume, Taylor Swift (2006) și Fearless (2008) au fost etichetate ca aparținând genului country. Însă deja pe Fearless se evidențiază în mod clar apetența artistei pentru o muzică mai complexă, combinând mai multe genuri și alternând melodii country cu altele pop și chiar rock. Albumul a primit premiul Grammy pentru cel mai bun album al anului iar Taylor Swift a devenit, la doar 20 de ani, cea mai tânără deținătoare a acestui premiu. Când și 1989 a primit premiul Grammy pentru cel mai bun album al anului, Taylor Swift a mai bătut un record, devenind prima femeie care primește de două ori premiul Grammy pentru albume solo.

Taylor Swift se consideră în primul rând compozitor și abia în al doilea rând interpret. Este demn de știut că, spre deosebire de alte staruri, care beneficiază de echipe de compozitori și producători, ea își compune singură sau împreună cu un număr redus de colaboratori toate melodiile. De exemplu, pe Fearless, 7 melodii din 13 (mai mult de jumătate) sunt compuse exclusiv de ea, inclusiv Love Story, cel mai reprezentativ cântec al albumului, iar celelalte șase au fost compuse în colaborare, dar Taylor Swift este ”compozitorul principal”.

Dacă albumul său de debut, Taylor Swift, apărut când era încă adolescentă, a făcut-o cunoscută publicului american, și în special iubitorilor de muzică country, Fearless a însemnat un important pas înainte, ea devenind faimoasă în întreaga lume. Această faimă se datorează îndeosebi hitului Love Story, care a făcut furori în multe topuri, și care este, și după părerea mea, cea mai frumoasă melodie de pe album. Aproape la egalitate se află You Belong with Me, care a fost de asemenea un hit.

Chiar și numai pentru aceste două cântece, albumul merită atenție. Cele mai reușite cântece sunt cele care au un ritm mai rapid; personal nu sunt fanul melodiilor lente, a baladelor, mai ales în cazul celor aflate pe acest album, deși White Horse a primit numeroase laude și premii. Prima jumătate a albumului este net superioară celei de-a doua; cam toate melodiile ies în evidență. Fearless este melodia cu care începe albumul și care-i dă și titlul - mi se pare o alegere înțeleaptă, este un cântec reușit și reprezentativ. Fifteen pare să indice media de vârstă a potențialilor ascultători; de altfel, Taylor Swift abordează temele specifice adolescenței, în primul rând dragostea romantică, și numeroasele sale fațete - de la extaz la agonie și dezamăgire, și invers. În acest cântec, ea joacă rolul surorii mai mari, care ”dă sfaturi” mai tinerelor sale admiratoare, intrate în primul an de liceu. Și aici, ca și în alte cântece, ea face referire la întâmplări adevărate - mai precis la prietena sa, Abigail, care a ”pățit-o” cu prietenul ei mai mare din liceu.

De altfel, aceste relatări bazate pe realitate se regăsesc aproape în tot albumul. Piesa Hey Stephen se referă la un anumit Stephen, care chiar există (și, pentru cine vrea să știe exact cine este, există toate referințele). La fel, The Best Day este o melodie dedicată părinților, în special mamei, care a petrecut cu Taylor o zi la cumpărături (shopping) atunci când toate prietenele sale au refuzat-o. Forever and Always are la bază povestea relației cu fostul său iubit.

Versurile acestea la persoana întâi fac ca tot albumul să fie extrem de ”personal” sau ”personalizat”. Dezavantajul este că băieții (sau jumătatea masculină a lumii, dacă vreți) nu se vor prea putea identifica cu ceea ce se cântă, ceea ce face ca albumul să fie direcționat îndeosebi spre fete, și mai ales spre adolescentele care visează să-l întâlnească pe Făt Frumos sau echivalentul său, sau au necazuri în dragoste.

Singurele melodii care au o altă temă decât dragostea romantică și relațiile întortocheate dintre fete și băieți sunt ultimele două, The Best Day, de care am amintit, și Change, care este una dintre favoritele mele, ca fiind melodia cu cea mai clară influență rock de pe tot albumul. O altă melodie oarecum aparte este Breathe, în primul rând datorită faptului că este cântată în duet cu Colbie Caillat.

Deși diversitatea lirică nu este punctul său forte, partea muzicală este una de excepție, chiar dacă anumite teme devin repetitive în special în partea a doua a albumului. Taylor Swift este și o bună interpretă și, în ciuda criticilor, cântă foarte bine, fără a avea pretenția că are o voce extraordinară. Până la urmă, contează efectul muzicii, care în acest caz este unul pozitiv. Ascultând acest album de mai multe ori, înțelegi mai bine mesajul muzical, valoarea interpretării, motivele pentru care Taylor Swift a devenit, între timp, o adevărată stea a muzicii la nivel mondial.

Ion D. Sîrbu - Jurnalul unui jurnalist fără jurnal

Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Fundația - Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009, ediție îngrijită și postfață de Florea Firan, vol. I, 246 pag, vol. II, 348 pag. (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, vol. I, 1991; vol. II, 1993. Prima ediție care a reunit ambele volume a apărut în 1996.

Goodreads: 4,67/5.

Rareori în ultima vreme am fost atât de cutremurat de o lectură precum de Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Recunosc că nici nu prea citesc prea des biografii, memorii sau jurnale; ultima carte de acest gen, de care îmi aduc aminte, este Romanul adolescentului miop al lui Mircea Eliade.

Scrisul lui Ion Dezideriu Sîrbu m-a cucerit de la primele pagini, ba chiar de la primele rânduri. Am râs cu poftă, am înțeles pe deplin de ce autorul se autointitula ”bufonul Gary”, dar sunt și numeroase pagini pătrunse de tragic - mai ales acelea din care reiese destinul cu totul neobișnuit al autorului, care i-a fost sursă de inspirație lui Marin Preda pentru personajul Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni. Iată o paralelă la care nu m-aș fi gândit, între numele Petrini și orașul (”colonia”) Petrila, locul de naștere a lui I.D. Sîrbu.

Jurnalul este scris pe parcursul a 6 ani, între 1983 și 1989. Volumul 1 se încheie în noaptea de Crăciun a anului 1985. Volumul 2 se încheie odată cu Paștile anului 1988 (vezi pagina 237) dar autorul a mai scris încă un an, până la Paștile anului 1989, manuscrisul fiind adăugat acestui volum. Din nefericire, autorul, bolnav de cancer de esofag, a decedat în 17 septembrie 1989. El își anticipează moartea cu mult umor, imaginându-și prietenii și cunoscuții așteptându-l și agitând stegulețe, și urându-i: ”bine ai venit, bufonule Gary”!

Este evident, încă de la început, că autorul nu intenționa să-și publice aceste ”exerciții de luciditate”, cum le-a numit la început, în timpul comunismului. Ele sunt atât de profund anti-totalitare (deși nu chiar anti-comuniste!) și critică atât de acid regimul ceaușist încât se poate spune că reprezintă un act de curaj și faptul că le-a scris și le-a păstrat ”în sertar” (literatură de sertar!). De altfel, în acești ani, Ion D. Sârbu își desăvârșește opera literară cu romanele Adio, Europa!, Lupul și Catedrala și Dansul ursului, doar acesta din urmă fiind publicat în timpul vieții (1988), iar celelalte, postum.

În primul volum, mai ales la început, autorul dialoghează cu diverse personaje (fictive), între care Sommer, Olimpia (Limpi), Napocos, Moșul, și vorbește despre Craiova (unde are domiciliu forțat) ca Isarlîk, despre Cluj ca Genopolis, despre București ca Stambul. Toate acțiunile se desfășoară iarna, chiar și în plină vară - o simbolistică care sugerează ”noaptea totalitară”, frigul, foamea, frica, dar poate are o legătură și cu vârsta oarecum înaintată a autorului, care își simte sfârșitul aproape. În volumul II dialogurile sunt mai rare, cugetările sunt mai degrabă introspective, maniera de prezentare este ușor diferită, autorul este mai dispus la destăinuiri, chiar și din tinerețea sa, cu numeroase episoade sumbre, dar totodată emblematice - participarea la război, evadarea de după bătălia de la Stalingrad, anii petrecuți la Cluj alături de mentorii săi, profesorii Lucian Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roșca, închisorile (Jilava, Gherla, Periprava), anii de muncă silnică ca vagonetar în mina Petrila, mina Tatălui său (scris mereu cu majuscule, la fel ca și Mama).

Toate aceste întâmplări cu adevărat tragice sunt povestite cu un simț al umorului neobișnuit - autorul știe să facă haz de necaz. De exemplu, sintetizând greșelile sale din viață, el afirmă că a cerut la Cluj să aibă aceleași drepturi cu colegii săi unguri și a fost dat afară din Universitate (decembrie 1949); la București a cerut aceleași drepturi cu colegii săi evrei și a fost dat afară de la revista unde lucra și a înfundat 7 ani de închisoare; la Craiova ar cere să aibă aceleași drepturi cu colegii săi olteni, dar nu mai repetă greșeala!

Poate și mai demne de menționat sunt poveștile din armată - felul în care a scăpat din prizonierat și a ajuns în țară (unde era dat drept erou, decedat la Stalingrad), după ce a traversat cu o singură cizmă pe jos toată Ucraina; felul în care a făcut rost de cizma lipsă; felul în care s-a rezolvat problema cu porcul mâncat prin Moldova.

Jurnalul prezintă și cugetări pe marginea lecturilor autorului, dar mai ales a situației politice din anii 80. Cunoscător a mai multor limbi străine (maghiară, germană, rusă, engleză, franceză), Ion D. Sîrbu este un atent observator și comentator al evenimentelor de maximă importanță din acea epocă, despre care află în special la radio și, uneori, din reviste sau ziare străine. Apariția pe scena politică sovietică a lui Mihail Gorbaciov și noua sa politică de Glasnost și Perestroika îi dă speranțe autorului că o schimbare ar fi posibilă în lumea comunistă, poate chiar și la noi. Critica sovieticilor la adresa perioadei staliniste pare să fie un început, chiar dacă firav, al unei liberalizări; în România însă, autorul nu vede nici o schimbare - este aceeași politică josnică, care duce la frig și foamete, în care Conducătorul Suprem și soția sa, savantul de renume mondial, nu sunt interesați decât de omagiile care li se aduc în plină frenezie a cultului persoanei (și nu al personalității, cum greșit se spune, după cum argumentează autorul, citându-l pe Lucian Blaga).

Principala trăsătură de caracter care reiese din paginile Jurnalului este moralitatea autorului său. El își datorează verticalitatea Tatălui său, miner și sindicalist din Petrila, care ”mi-a dat șira spinării”. Fost ilegalist comunist, unul dintre puținii de dinainte de 1944, Ion D. Sîrbu nu își reneagă credința inițială în idealurile ”de stânga”, și-i acuză pe liderii comuniști, începând cu Lenin și cu Stalin, că, prin acțiunile lor, au ridiculizat și marginalizat pentru totdeauna ideile socialiste și au anulat speranțele tuturor într-o lume mai bună. La fel de aprigă este și critica față de Occidentul nepăsător la ceea ce se întâmplă în țările de dincolo de Cortina de Fier. 

O altă țintă a criticilor sunt poeții și prozatorii români contemporani, care, cu excepția lui Marin Preda, scriu atât de complex încât nu mai pot fi citiți decât de specialiști iar publicul larg nu mai are ce citi. Din această perspectivă, demn de semnalat este faptul că autorul și-a păstrat pe parcursul vieții două repere, atunci când scria: Tatăl său, miner, și Lucian Blaga - amândoi ar trebui să se declare, în felul lor, mulțumiți de ceea ce a scris; ei sunt cititorii virtuali ai lui I. D. Sîrbu.

Cartea schimbă oarecum și imaginea minerilor din Valea Jiului. Percepuți în imaginarul colectiv ca niște brute, poate din cauza mineriadelor din anii 90, minerii sunt descriși de I. D. Sîrbu cu multă dragoste. Colonia sa natală, Petrila (”care nu e nici sat, nici oraș”), este prezentă mai mereu în gândurile autorului, alături de dragii săi părinți, sora sa Irina și alți membri ai familiei.

Am empatizat permanent cu autorul Jurnalului, citind paginile acestuia, care se pot parcurge, până la urmă, în orice ordine - fiecare idee este singulară și nu este neapărat legată de următoarea însemnare. Destinul l-a adus pe autor la Cluj, poate în anii cei mai frumoși ai existenței sale, când, în 1947, era cel mai tânăr conferențiar din țară; de aici, poate, și o punte de legătură suplimentară. Dar și la Petrila am fost, pe vremuri, căutând o frumoasă domnișoară pe care o cunoscusem vremelnic (și mult prea puțin) la o Olimpiadă națională, și pe care n-am găsit-o, deoarece ajunsese studentă la București.

Iată așadar două repere geografice care mă apropie oarecum mai mult de autorul Jurnalului; dar există mult mai multe motive pentru care fiecare dintre noi se va simți ”aproape” de I. D. Sîrbu, citindu-i opera.

Arcade Fire - The Suburbs (2010)

Arcade Fire - The Suburbs, Merge Records / City Slang / Mercury / Universal, 2010.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata:

01. The Suburbs 5:15

02. Ready to Start 4:15

03. Modern Man 4:39

04. Rococo 3:56

05. Empty Room 2:51

06. City with No Children 3:11

07. Half Light I 4:13

08. Half Light II (No Celebration) 4:25

09. Suburban War 4:45

10. Month of May 3:50

11. Wasted Hours 3:20

12. Deep Blue 4:28

13. We Used to Wait 5:01

14. Sprawl I (Flatland) 2:54

15. Sprawl II (Mountains Beyond Mountains) 5:25

16. The Suburbs (continued) 1:27

Toate piesele sunt compuse de membrii trupei The Suburbs, adică:

Win Butler - voce, chitară

Regine Chassagne - voce, clape

Richard Reed Parry - chitară

William Butler - sintetizator, clape

Tim Kingsbury - chitară bass

Jeremy Gara - tobe

Sarah Neufeld - vioară

Albumul a primit premiul Grammy pentru cel mai bun album al anului 2010; premiul Juno pentru cel mai bun album al anului 2010; premiul BRIT pentru cel mai bun album internațional al anului 2010; premiul Polaris pentru cel mai bun album canadian al anului 2010.

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,65/5; Metacritic: 87%.

Canadienii (din Montreal) de la Arcade Fire sunt un adevărat fenomen rock al secolului 21, reușind să reînvie un stil indie care aparține, în esență, anilor 80. Primele două albume, Funeral (2004) și Neon Bible (2007) au avut un imens succes de public, și au adus trupa în prim-plan. Cu o tonalitate mai puțin gravă și un subiect mai accesibil, albumul The Suburbs a confirmat poziția privilegiată a formației Arcade Fire în lumea rock-ului contemporan - și nu numai, dovadă numeroasele premii (Grammy, Juno) câștigate pentru cel mai bun album al anului, în competiție cu artiști de marcă precum Lady Gaga sau Eminem. A fost unul din rarele momente când un album rock s-a impus în fața unor producții aparținând unor alte genuri muzicale, mai în vogă.
Și de această dată, Win Butler este solistul vocal în majoritatea cazurilor iar partenera sa de trupă și de viață Regine Chassagne pe celelalte, ieșind în evidență pe Sprawl II (Mountains Beyond Mountains), considerată de unii ca fiind cea mai reușită melodie de pe album. Este o producție care are la bază un concept unitar - viața în suburbiile nord-americane, inspirată din experiența copilăriei și adolescenței celor doi frați Butler (Win și William) din apropierea orașului texan Houston.
Surprinzător, suma melodiilor, respectiv albumul luat în întregime, piesă cu piesă, în ordinea dată, este peste oricare din melodii, luată individual. Ceea ce înseamnă că, de fapt, nu există cântece excepționale, care să iasă în evidență; așa cum nu există nici cântece adăugate ca să fie ”la grămadă”. Albumul este foarte bine lucrat, foarte bine realizat, se vede și se simte (și mai ales se aude) o muncă imensă, coroborată cu talentul acestor tineri muzicieni care, altfel, dau impresia de maturitate excesivă abordând teme delicate, neașteptate. Anumite aspecte se relevează ascultătorului fidel abia după audiții repetate - este un alt miracol al acestei trupe, de a crea melodii care nu par a fi mare lucru la prima audiție, dar devin tot mai interesante pe măsură ce le reauzim, descoperind mereu ceva nou.
Dacă nu există cântece excepționale, și nici slabe, aceasta nu înseamnă că nu există totuși unele diferențe între cântece. Personal, îmi plac cu adevărat doar primele trei melodii, The Suburbs, Ready to Start și Modern Man. De la a patra melodie, Rococo, albumul își pierde parțial sonoritatea rock și trece la un fel de pop-rock și chiar pop, deși mai sunt câteva melodii care merită menționate, precum Suburban War și We Used to Wait. Ultimul cântec, The Suburbs (continued) reia tema primului, încercând așadar să încheie în mod circular albumul.
De notat și numărul mare de artiști care, se pare, au influențat realizările sonore ale Arcade Fire pe The Suburbs: David Bowie, Bruce Springsteen, Billy Idol, Neil Young, Status Quo, Depeche Mode, iar pe melodiile cântate de Regine - Blondie sau Bjork. Cu toate acestea, Arcade Fire este fără îndoială o trupă cu adevărat originală în peisajul rock contemporan, care reușește să mențină la cote înalte interesul fanilor pentru fiecare nou album care apare, cum a fost cazul și cu Reflektor (2013).
Chiar și pe albumele de studio se observă faptul că gândul artiștilor se îndreaptă deseori către fani: unele melodii au anumite schimbări de ritm, anumite perioade ”golite” de instrumentație, tocmai pentru a face loc scandărilor fanilor, lăsându-i pe aceștia să interpreteze piesele sau referenul acestora, ceea ce bănuim că se întâmplă întocmai atunci cînd Arcade Fire concertează live.
Canadienii nu sunt foarte cunoscuți în România dar se află deseori în turnee prin Europa.

Der Schatz der Azteken / Comoara aztecilor (1965)

Regia: Robert Siodmak. Producători: Artur Brauner, Götz Dieter Wulf.

Scenariul: Ladislas Fodor, Robert A. Stemmle și Georg Marischka, după un roman de Karl May.

Cu: Lex Barker, Gérard Barray, Rik Battaglia, Ralf Wolter, Theresa Lorca.

Se recomandă acordul părinților pentru vizionarea filmului de către copiii sub 12 ani.

IMDb: 5,3/10; Moviepilot.de: 5,1/10; New-video.de: 1,8/5.

În anii 1960, studiourile vest-germane în frunte cu CCC (Central Cinema Company) au realizat o serie de filme inspirate din romanele de aventuri scrise de Karl May. Cele mai vestite dintre acestea i-au avut în prim plan pe eroii Old Shatterhand (jucat de Lex Barker) și Winnetou (Pierre Brice). S-a creat astfel un nou tip de western, de factură vest-germană, deși contribuția a fost mai degrabă internațională, mai toate aceste filme fiind de fapt co-producții, la care au participat case de filme și actori din Franța și Italia, dar și din alte țări, inclusiv din Statele Unite ale Americii (precum Lex Barker) și Iugoslavia (unde s-au făcut o bună parte din filmări).

Dintre filmele mai puțin cunoscute din această serie se numără și Comoara aztecilor și Piramida Zeului Soare (Die Pyramide des Sonnengottes), a căror acțiune se desfășoară în Mexic, având la bază romanele lui Karl May din seria Waldröschen, traduse în România cu titlul De la tron la eșafod, respectiv primul volum din acestea, Schloss Rodriganda (Castelul Rodriganda). Recunosc că, deși am fost un mare fan al lui Karl May în copilărie și adolescență, nu am citit această carte, apărută abia după 1990, ceea ce probabil a făcut ca filmul să pară mai interesant. Pe de altă parte, se vede că producătorii s-au străduit din răsputeri să urmeze cu strictețe acțiunile descrise în carte, prea multe și prea complexe, creând confuzie în rândul audienței cu scene de importanță secundară, cu intrigi mărunte și fără finalitate, deviind mereu fără sens de la firul narativ principal.

Personajul principal este doctorul Karl Sternau, pe care l-am asociat imediat cu Old Shatterhand, mai ales că este interpretat de același actor: Lex Barker. În calitate de trimis al lui Otto von Bismarck, el caută să creeze alianțe între președintele american Abraham Lincoln (Jeff Corey) și liderul revoluționar mexican, Benito Juárez (Fausto Tozzi). Ajuns în Mexic, se pune în slujba lui Juárez, atrăgând de partea sa pe Don Fernando de Rodriganda y Sevilla (Friedrich von Ledebur), spre stupefacția fiului risipitor al acestuia, Don Alfonso (Gérard Barray).

Acțiunea este complicată deoarece facțiunile nu sunt de la început foarte clare. Karl Sternau intră în conflict cu unul din căpitanii lui Juárez, Verdoja (Rik Battaglia), deși acesta este teoretic în aceeași ”tabără”. Comportamentul banditesc al lui Verdoja conduce însă la excluderea sa din armata revoluționară.

De partea cealaltă se află armata franceză, condusă de mareșalul Bazaine (Jean-Roger Caussimon), care îl susține pe regele Maximilian (acesta nu apare însă în film).

Scopul tuturor este să facă rost cât mai repede de bani iar varianta cea mai simplă pare a fi legendara comoară a aztecilor, al cărui secret îi este dezvăluit de Flathouani (Mirko Kujacic) ultimei prințese aztece, Karja (Theresa Lorca).

Principala problemă a filmului, dincolo de ambiguitățile narative, este lipsa unui final. Practic, totul se termină în ”coadă de pește”, niciunul dintre firele poveștii nu ajunge la un deznodământ, fericit sau nu. Principalele personaje negative, căpitanul Verdoja și Don Alfonso, nici măcar nu ajung să se cunoască. Această problemă rezultă de fapt din divizarea filmului în două părți, Comoara aztecilor fiind doar prima parte, iar Piramida Zeului Soare, partea a doua, din rațiuni legate de durată, fiecare parte având aproximativ 1 oră și 40 de minute. Din păcate, vizionarea unei părți fără a o vedea pe cealaltă este un nonsens. Din acest motiv, în afara Republicii Federale Germane s-a difuzat o variantă ”combinată” a celor două filme, distribuită în general cu numele Les mercenaires du Rio Grande (Mercenarii din Rio Grande), și cu o durată de aproape 2 ore. 

Filmul este interesant deși probabil este sub media celor realizate după romanele lui Karl May. Sternau este ajutat de o serie de personaje tipice filmelor western: pistolarul Frank Wilson (Kelo Henderson), locotenentul Potoca (Gustavo Rojo) dar și de atipicul și comicul vânzător de ceasuri cu cuc Andreas Hassenpfeffer (Ralf Wolter). De altfel, personajul Hasenpfeffer mi s-a părut realmente memorabil: îl completează cu succes pe mult mai seriosul său partener Karl Sternau.

Personajele feminine sunt și ele demne de a fi menționate, mai ales că ies în evidență (și) prin frumusețe: intriganta Josefa (Michèle Girardon într-un rol negativ remarcabil), Rosita Arbellez (Alessandra Panaro) și Karja (Theresa Lorca), mult prea naiva prințesă aztecă. Fiecare dintre ele are cel puțin doi ”admiratori”: Don Alfonso și mareșalul Bazaine o împart pe Josefa cea fără de scrupule, Verdoja și Frank Wilson se bat pentru Rosita iar Don Alfonso și Potoca pentru Karja.

Este interesantă și distribuția destul de echitabilă pe naționalități a actorilor în această co-producție vest-germană-franceză-italiană: americani (Lex Barker, Kelo Henderson, Jeff Corey), germani (Ralf Wolter, Friedrich von Ledebur, Hans Nielsen), francezi (Gérard Barray, Michèle Girardon, Jean-Roger Caussimon), italieni (Rik Battaglia, Alessandra Panaro, Fausto Tozzi), spanioli (Theresa Lorca, Gustavo Rojo) și iugoslavi (marea majoritate a rolurilor minore, în special de indieni). Dacă uneori acțiunea filmului mai lasă de dorit, putem oricând să ne redirecționăm atenția spre peisajele deosebit de atractive. Ele nu sunt însă din Mexic, cum s-ar putea crede, deși a existat ideea de a se filma acolo; din diverse rațiuni, mai ales financiare, s-a renunțat, așa că peisajele sunt din Spania (Catalonia) și fosta Iugoslavie!

Filmul este recomandat iubitorilor genului western dar și a filmelor de aventuri și mistere - în fapt, întreaga acțiune se derulează în jurul unui mister: locația comorii aztecilor. Ca o ultimă curiozitate, filmările au avut loc preponderent în anul 1964, exact la 100 de ani după evenimentele istorice la care fac referire...